În perioada 7-8 iulie 2026, Ankara va fi gaza summit-ului NATO. Desfășurat în contextul în care relația transatlantică traversează o serie de crize care par să pună sub semnul incertitudinii viitorul său, summit-ul e de așteptat să producă o amplă dezbatere față de noua orientare strategică a alianței. Apelurile pentru transformarea NATO determină ca reuniunea din capitala turcă să devină una dintre cele mai semnificative întâlniri din istoria de 77 de ani a alianței.

Criticile frecvente ale președintelui SUA, Donald Trump, la adresa aliaților europeni, anunțurile privind o posibilă retragere a forțelor americane de pe continentul european și planul Departamentului american al Războiului de a începe procesul de revizuire a prezenței americane în Europa a schimbat tot mai mult dinamica relațiilor dintre Washington și celelalte state membre NATO. În plus, discuțiile privind „NATO 3.0”, o întruchipare post-Război Rece a alianței defensive, axată pe capacități militare reale, pregătite să descurajeze amenințările de pe continentul european și condusă de europeni, nu de SUA, iau amploare în rândurile factorilor decizionali americani.

Oficialii din spațiul euro-atlantic se așteaptă ca liderii participanți la summit să se concentreze pe progresele înregistrate în atingerea obiectivelor privind cheltuielile pentru apărare, pe stimularea producției industriale de apărare și pe modul de implementare a „transferului de sarcini” dinspre SUA către Europa. De asemenea, agenda mai cuprinde și reafirmarea de către NATO a sprijinului pentru Ucraina. Alături de liderii celor 32 de state membre se vor afla în Ankara și președintele Ucrainei, Volodimir Zelenskiy, președintele Coreei de Sud, Lee Jae Myung, președintele Consiliului European, Antonio Costa, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen și lideri din Bahrain, Kuweit, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Australia, Japonia, Noua Zeelandă.

Cu câteva zile înainte de reuniune, Trump și-a exprimat nemulțumirea față de absența sprijinului aliaților NATO în contextul conflictului dintre SUA și Iran: „Ridicol pentru SUA să continue pe această cale unilaterală când relația nu este reciprocă. Nu au fost acolo pentru noi!!!”, a scris liderul american pe rețeaua sa de socializare. În primăvara acestui an, când aliații NATO au refuzat apelului președintelui Trump de a se alătura eforturilor de a debloca Strâmtoarea Ormuz, liderul de la Casa Albă, atunci când a fost întrebat de către presă dacă ar reconsidera apartenența Washington-ului la NATO, a declarat: „O, da…aș spune că este dincolo de reconsiderare.” Afirmațiile sale au fost dublate la scurt timp de cele ale Secretarului de Stat american Marco Rubio care a subliniat că „nu există nicio îndoială, din păcate, că după ce se va încheia acest conflict [cu Iran] va trebui să reexaminăm acea relație.” Referindu-se la bazele americane din Europa, Rubio a declarat că nefolosirea lor „pentru a apăra interesele Americii” demonstrează că „NATO este o stradă cu sens unic”.

În ciuda acestor avertizări, Congresul SUA a adoptat, la sfârșitul anului 2023, o lege prin care președintelui SUA i se interzice să retragă unilateral statul din NATO fără aprobarea unei majorități de două treimi din Senat sau printr-un act al Congresului. Cu toate acestea, amenințarea privind regândirea priorităților americane în Europa planeză deasupra relațiilor transatlantice. Președintele Franței, Emmanuel Macron, care în 2019 declara că Alianța se află în moarte cerebrală din cauza lipsei de coordonare în procesul decizional strategic dintre SUA și aliații săi, reacționase la afirmațiile venite de la Washington în contextul conflictul din Iran, spunând că acest tip de retorică slăbește NATO și alimentează îndoieli cu privire la angajamentul american față de parteneriatul transatlantic.

Atât actuala agendă de politică externă a administrației Trump, cât și noile modificări de pe scena internațională reflectă nevoia unei readaptări a NATO, așa cum a fost cazul de-a lungul întregii sale existențe. Încă de la fondarea sa, în 1949, Alianța a traversat momente de cotitură care au testat capacitatea de solidaritate și adaptare a statelor membre. Crizele din timpul Războiului Rece, căderea Zidului Berlinului, reunificarea Germaniei, resetarea relațiilor cu Rusia, extinderea spre Centrul și Estul Europei, lupta împotriva terorismului și invadarea Ucrainei de către Rusia sunt unele dintre principalele momente în care Alianța și-a demonstrat abilitatea de a se transforma și integra în schimbările apărute în arhitectura de securitate transatlantică.

 

Crearea NATO

De-a lungul unei mari părți a istoriei lor, Statele Unite au evitat ceea ce Thomas Jefferson, în primul său discurs inaugural, a numit evitarea ca America să fie „prinsă” în strânsoarea alianțelor („entangling alliances”) cu alte țări. Aceasta a însemnat, mai presus de toate, să se izoleze de afacerile politice ale Europei. Statele Unite au rupt această tradiție când au intrat în Primul Război Mondial, deși președintele Woodrow Wilson a insistat asupra faptului că America a luptat alături de Franța și Marea Britanie ca „putere asociată” și nu ca una aliată.

După încheierea războiului, Statele Unite au întors din nou spatele Europei. Acest tipar părea să se repete când Germania s-a predat la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, eforturile sovietice de a domina Europa au schimbat calculele SUA. În loc să se întoarcă acasă, Statele Unite s-au angajat în apărarea Europei prin crearea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Aceasta a devenit cea mai de succes alianță militară din istorie, descurajând Uniunea Sovietică și inaugurând ceea ce a fost numită „Pacea Lungă” în Europa. Istoricii SHAFR au clasat crearea NATO drept a șasea cea mai bună decizie de politică externă a SUA.

Statele Unite au intrat în Al Doilea Război Mondial cu reticență și numai după atacul surpriză de la Pearl Harbor. În acel moment, Europa era în război de mai bine de doi ani. Nu este surprinzător că, odată ce războiul s-a încheiat, majoritatea americanilor se așteptau ca lucrurile să revină la normalul de dinainte de război. Aceștia au susținut efortul inițiat de președintele Franklin D. Roosevelt și de președintele Harry S. Truman, care a dus la crearea Națiunilor Unite, dar se așteptau ca ONU să asigure pacea și să salveze Statele Unite de la o nouă intrare în război. Americanii nu se așteptau să își asume un angajament pe termen lung pentru apărarea Europei.

Statele Unite păreau din nou să revină la o viziune limitată asupra intereselor sale naționale. Evenimentele din Europa, însă, au schimbat fundamental modul în care Washingtonul și, în sens mai larg, țara își percepeau rolul în lume.

 

„De la Stettin, pe Baltică, la Triste, în Adriatică, o cortină de fier s-a lăsat peste continent.”

Sovieticii au început Al Doilea Război Mondial aliați cu Germania nazistă. Cu toate acestea, în iunie 1941, cu mai mult de cinci luni înainte de intrarea Statelor Unite în război, Adolf Hitler a ordonat forțelor germane să atace Uniunea Sovietică. Acest lucru i-a determinat pe așa-numiții Trei Mari – Marea Britanie, Uniunea Sovietică și Statele Unite – să colaboreze pentru a învinge Germania.

Cooperarea care a dus la câștigarea celei de-a doua conflagrații mondiale s-a încheiat aproape la fel de repede ca războiul. Liderul sovietic Iosif Stalin a acționat rapid pentru a stabili influența sovietică asupra Europei de Est. În februarie 1946, la mai puțin de un an după capitularea Germaniei, diplomatul american George Kennan a trimis o telegramă de la Moscova, cunoscută sub numele de „Telegrama Lungă” sau „Telegrama Kennan”. Aceasta susținea că „elementul principal al oricărei politici al Statelor Unite față de Uniunea Sovietică trebuie să fie acela al unei limitări pe termen lung, răbdătoare, dar ferme și vigilente a tendințelor expansive rusești”. Doar câteva săptămâni mai târziu, fostul prim-ministru britanic Winston Churchill cu ocazia discursului ținut la Westminster College din Fulton, Missouri, a avertizat că „de la Stettin în Marea Baltică până la Trieste în Marea Adriatică, o cortină de fier s-a așternut peste continent”.

Telegrama lui Kennan a rămas necunoscută publicului american pentru o perioadă. Discursul lui Churchill, însă, a declanșat o reacție negativă în SUA. Ziarele din Statele Unite l-au criticat pentru antagonizarea Moscovei. Însă, evaluările lui Kennan și ale lui Churchill s-au dovedit profetice. Moscova a blocat alegeri libere și corecte în Europa de Est. Sprijinul sovietic pentru un război civil în Grecia l-a determinat pe Truman să declare într-o sesiune comună a Congresului din martie 1947 că „politica Statelor Unite trebuie să fie să sprijine popoarele libere care rezistă tentativelor de subjugare de către minorități armate sau presiuni externe”.

Doctrina Truman, așa cum a ajuns să fie cunoscută, a marcat o schimbare majoră în politica externă americană, deoarece Statele Unite și-au asumat pentru prima dată în istoria lor rolul de apărător global al democrației împotriva comunismului. Cuvintele lui Truman, însă, nu au schimbat comportamentul sovietic. În februarie 1948, Moscova a declanșat o lovitură de stat care a înlăturat guvernul ales democratic al Cehoslovaciei și a adus la putere partidul comunist. Patru luni mai târziu, Uniunea Sovietică a blocat Berlinul de Vest. Doar un transport aerian, care a durat mai bine de un an, a împiedicat prăbușirea orașului.

Dominația sovietică crescândă asupra Europei de Est a alarmat capitalele Europei de Vest, precum și Washingtonul și a determinat primele mișcări către securitatea colectivă. În martie 1948, Belgia, Franța, Marea Britanie, Luxemburg și Olanda au semnat Tratatul de la Bruxelles, angajându-se să se apere reciproc în cazul în care ar fi atacate. Deși Statele Unite nu erau parte la tratat, acestea încurajaseră cele cinci țări să-și unească forțele. La fel ca în cazul Planului Marshall, pe care Congresul l-a aprobat în aceeași lună, administrația Truman considera cooperarea europeană și acțiunea colectivă ca fiind esențiale pentru a face față amenințării sovietice.

După semnarea Tratatului de la Bruxelles, oficialii administrației Truman s-au consultat pe larg cu conducerea republicană a Congresului, în încercarea de a obține un sprijin comun pentru a ajuta la menținerea securității Europei Occidentale. Principalul lor partener a fost senatorul Arthur H. Vandenberg, președintele Comitetului pentru Relații Externe al Senatului. În anii 1930, Vandenberg a susținut legi de neutralitate menite să țină Statele Unite în afara războiului din Europa și s-a opus a ceea ce considera a fi eforturile lui Roosevelt de a implica Statele Unite în afacerile continentului. Dar Al Doilea Război Mondial i-a schimbat părerea lui Vandenberg. În ianuarie 1945, a ținut un discurs important în care a îndemnat țara să îmbrățișeze internaționalismul și o conducere prezidențială puternică în politica externă.

Vandenberg a propus o rezoluție a Senatului bazată pe discuțiile sale cu oficialii administrației. Aceasta solicita „Asocierea Statelor Unite, prin proces constituțional, cu astfel de aranjamente regionale și de altă natură colective care se bazează pe apărare și ajutor reciproc continuu și eficient”. Expresia „prin proces constituțional” a fost critică. I-a asigurat pe senatori că ei, nu președintele, vor avea ultimul cuvânt în ceea ce privește orice acord de apărare colectivă. Senatul a aprobat Rezoluția Vandenberg la 11 iunie 1948, cu un vot de 64 de voturi pentru și 6 împotrivă. Calea era astfel pregătiră către ceea ce fusese cândva de neconceput – o alianță militară durabilă în care SUA erau implicate direct prin semnarea tratatului în aprilie 1949.

Deși semnarea Tratatului Atlanticului de Nord crease o alianță, acesta nu crease o structură militară care să le poată coordona eficient acțiunile. Această situație s-a schimbat atunci când îngrijorările crescânde cu privire la intențiile sovietice au culminat cu detonarea bombei atomice de către sovietici în 1949 și cu izbucnirea Războiului din Coreea în 1950. Efectul asupra Alianței a fost dramatic. NATO a dobândit în curând o structură de comandă consolidată, cu un Cartier General Militar cu sediul în suburbia pariziană Rocquencourt, lângă Versailles. Acesta a fost Cartierul General Suprem al Puterilor Aliate din Europa (SHAPE), cu generalul american Dwight D. Eisenhower ca primul Comandant Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SACEUR). La scurt timp după aceeaa fost înființat un secretariat civil permanent la Paris, primul Secretar General al NATO fiind numit Lordul Ismay.

Datorită ajutorului și al unei umbrele de securitate, stabilitatea politică a fost reconsolidată treptat în Europa de Vest și a început miracolul economic postbelic. Noi aliați s-au alăturat Alianței: Grecia și Turcia în 1952, iar Germania de Vest în 1955. Integrarea politică europeană a făcut primii pași reciproci. Ca reacție la aderarea Germaniei de Vest la NATO, Uniunea Sovietică și statele sale cliente din Europa de Est au format Pactul de la Varșovia în 1955. Europa s-a instalat într-o situație dificilă, simbolizată de construirea Zidului Berlinului în 1961.

În această perioadă, NATO a adoptat doctrina strategică a „represaliilor masive” – dacă Uniunea Sovietică ataca, NATO ar răspunde cu arme nucleare. Efectul scontat al acestei doctrine era de a descuraja ambele părți de la asumarea de riscuri, deoarece orice atac ar fi putut duce la un schimb nuclear complet. Simultan, „represaliile masive” le-au permis membrilor NATO să își concentreze eforturile pe creșterea economică, mai degrabă decât pe menținerea unor armate convenționale mari.

În anii 1960, acest status quo a început să se schimbe. Tensiunile din timpul Războiului Rece s-au reaprins pe măsură ce premierul sovietic Nikita Hrușciov și președintele american John F. Kennedy au evitat la limită excaladarea conflictului din Cuba și din Vietnam. În ciuda acestui început nefavorabil, până la sfârșitul deceniului, ceea ce fusese în primul rând o organizație bazată pe apărare, adoptă un nou concept strategic: „détente” sau destinderea, o încercare de a destine relațiile dintre blocurile vestic și estic, determinată de o acceptare cu reticență a status quo-ului.

În acest deceniu, NATO și SHAPE și-au mutat sediul. În martie 1966, Franța și-a anunțat intenția de a se retrage din structura de comandă militară integrată a NATO și a solicitat retragerea tuturor sediilor aliate de pe teritoriul francez. Un nou sediu SHAPE a fost înființat la Casteau, Belgia, în martie 1967, iar sediul NATO s-a mutat la Bruxelles în octombrie același an. În mod semnificativ, Franța a rămas în cadrul Alianței și și-a subliniat în mod constant intenția de a fi alături de aliații săi în caz de ostilități. Franța s-a dovedit, de asemenea, a fi printre cei mai valoroși contribuitori de forțe ai Alianței în timpul operațiunilor ulterioare de menținere a păcii. Flexibilitatea a fost întotdeauna esențială pentru succesul NATO, iar retragerea Franței din structura de comandă militară integrată a NATO a demonstrat că NATO, spre deosebire de Pactul de la Varșovia, putea tolera puncte de vedere diferite între membrii săi.

Destinderea avea multe fațete. Ostpolitik-ul cancelarului vest-german Willy Brandt a urmărit să încurajeze stabilitatea europeană prin relații mai strânse între Europa de Est și cea de Vest. Strategia „Răspunsului Flexibil” a președintelui american John F. Kennedy a urmărit să înlocuiască dihotomia absolută a represaliilor masive, pace sau război nuclear total. Adoptat în urma crizei rachetelor cubaneze, „Răspunsul Flexibil” a îmbunătățit postura de apărare convențională a NATO, oferind răspunsuri militare în afara unui schimb nuclear complet în caz de conflict. Tot în această perioadă, un raport intitulat „Sarcinile viitoare ale Alianței”, prezentat în decembrie 1967 Consiliului Nord-Atlantic de către ministrul belgian de externe, Pierre Harmel, a recomandat ca NATO să aibă o direcție politică care să promoveze dialogul și destinderea între NATO și țările Pactului de la Varșovia. Rolul NATO devenise nu doar acela de a păstra status quo-ul, ci și de a ajuta la schimbarea acestuia.

Invazia sovietică a Afganistanului din 1979 și desfășurarea de către sovietici a rachetelor balistice SS-20 Saber în Europa au dus la încheierea détente. Pentru a contracara aliații au luat decizia „dual track” (cu două căi) de a desfășura rachete nucleare Pershing II și rachete de croazieră lansate de la sol în Europa de Vest, continuând în același timp negocierile cu sovieticii. Desfășurarea nu era programată să înceapă decât în ​​1983. Între timp, aliații sperau să obțină un acord de control al armelor care să elimine necesitatea acestor arme.

În lipsa acordului sperat cu sovieticii, între membrii NATO au apărut neînțelegeri interne când a început desfășurarea în 1983. După ce Mihail Gorbaciov preia conducerea URSS în 1985, Statele Unite și Uniunea Sovietică au semnat Tratatul Forțelor Nucleare cu Răspundere Intermediară (INF) în 1987, eliminând toate rachetele balistice și de croazieră nucleare și lansate de la sol cu ​​raze de acțiune intermediare. Aceasta este considerată acum un prim indiciu că Războiul Rece se apropia de sfârșit. Anii 1980 au marcat, de asemenea, aderarea primului nou membru al NATO din 1955. În 1982, o Spanie recent democrată s-a alăturat Alianței transatlantice.

La mijlocul anilor 1980, majoritatea observatorilor internaționali credeau că URSS pierduse bătălia ideologică cu Occidentul. Până la sfârșitul anilor 1980, guvernul comunist al Poloniei s-a trezit obligat să negocieze cu sindicatul independent „Solidaritatea”, anterior reprimat, și cu liderul său, Lech Wałęsa. Curând, alți activiști democrați din Europa de Est și din Uniunea Sovietică însăși aveau să înceapă să ceară chiar aceste drepturi.

 

Redefinirea strategiei Alianței Nord-Atlantice după căderea cortinei de fier

La sfârșitul Războiului Rece și odată cu dezmembrarea principalului său adversar (URSS), NATO s-a aflat în fața unei adevărate crize existențiale. Dar, în loc să anunțe dispariția sa, statele membre au anunțat că una dintre cele mai de succes parteneriate militare din istorie trebuie să-și regândească misiunea și să se extindă. În 1991, NATO și-a dorit să fie piatra de temelie pentru o arhitectură de securitate pan-europeană mai amplă. În decembrie 1991, Aliații au înființat Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică, redenumit în 1997 Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic. Un forum de dialog și cooperare cu foștii adversari ai NATO din Pactul de la Varșovia, Consiliul a făcut parte din efortul Occidental de a ajunge la țările din Europa Centrală și de Est, transforma NATO pentru lumea post-Război Rece și extinde influența politică a Alianței.

Acest prim pas de adaptare post-Război Rece a fost urmat de Parteneriatul pentru Pace, al cărui principal obiectiv au fost formarea de relații politice și militare cu fostele state membre ale Pactului de la Varșovia. 13 țări est-europene, inclusiv Rusia, au colaborat cu aliații NATO și au cooperat în activități multilaterale precum asistența umanitară, menținerea păcii și gestionarea crizelor.

În 1995, sârbii bosniaci au încălcat o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU în timpul războiului din Bosnia. Ca răspuns, NATO a lansat o campanie aeriană împotriva armatei bosniace. În 1999, violența a reapărut în regiune. NATO a concluzionat că atacarea Serbiei era justificată pentru a preveni atrocitățile în masă împotriva albanezilor kosovari. Condusă de SUA, alianța a lansat o altă campanie extinsă de bombardamente. Aceasta a marcat începutul transformării NATO dintr-o alianță pur defensivă, transformându-se într-o forță militară coordonată care operează dincolo de granițele membrilor săi.

În cadrul summit-ului de la Washington din 1999, primele state din fostul Bloc Comunist urmau să obțină garanții de securitate. Cehia, Ungaria și Polonia, în urma finalizării reformelor politice și militare, deveneau state membre NATO. Alianța s-a extins din nou în 2004, când s-au alăturat șapte țări est-europene, printre care și Țările Baltice, foste republici sovietice.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center și a Pentagonului au demonstrat aliaților că tulburările politice din zone îndepărtate ale globului ar putea avea consecințe teribile și în plan intern. Pentru prima dată în istoria sa, NATO a invocat clauza sa de apărare colectivă – Articolul 5 din Tratatul de la Washington. În urma atacurilor din 11 septembrie, o coaliție a intervenit militar în Afganistan în toamna anului 2001. Scopul misiunii, Operațiunea Enduring Freedom, a fost de a împiedica Al-Qaeda să mai aibă o bază de operațiune și de a aresta cât mai mulți lideri ai grupării.

Între timp, NATO a continuat să accepte noi membri și să construiască noi parteneriate. Consiliul NATO-Rusia a fost înființat în 2002, astfel încât statele membre NATO și Rusia să poată lucra ca parteneri egali în probleme de interes comun. În 2004, Alianța a lansat Inițiativa de Cooperare de la Istanbul ca o modalitate de a oferi cooperare bilaterală practică în domeniul securității țărilor din regiunea extinsă a Orientului Mijlociu.

În 2011, în contextul Primăverii Arabe, NATO a intervenit în războiul civil din Libia, în încercarea de a opri luptele dintre dictatorul Muammar al-Gaddafi și forțele rebele. Însă misiunea NATO s-a extins rapid de la simpla imobilizare la sol a forțelor aeriene ale lui Gaddafi la o misiune politică mai amplă de înlăturare a liderului libian de la putere. În lunile următoare, rebelii susținuți de NATO au preluat cea mai mare parte a Libiei și l-au executat pe Gaddafi. Liderii NATO sperau că înlăturarea lui Gaddafi va marca sfârșitul violenței din Libia. Cu toate acestea, țara a intrat curând într-un război civil extins.

În 2014, după ce Rusia a anexat Peninsula Crimeea și a înarmat separatiștii din sud-estul Ucrainei, NATO a răspuns prin suspendarea oricărei cooperări militare și civile cu Rusia și prin trimiterea mai multor trupe membrilor săi din Europa de Est. Comportamentul extern agresiv al Rusia a plasat relațiile Alianței cu Moscova pe o spirală descendentă. În 2022, după ce Rusia a inițiat atacul pe scară largă împotriva Ucrainei, statele membre NATO au convenit să reseteze descurajarea și apărarea NATO pe termen lung. În cadrul summit-ului de la Madrid, din iulie 2022, aliații au adoptat un nou concept strategic prin care s-a reafirmat scopul principal al NATO de a asigura apărarea colectivă a membrilor săi, bazată pe o abordare de 360 ​​de grade, și cele trei misiuni esențiale: descurajare și apărare, prevenirea și gestionarea crizelor și securitatea prin cooperare.

La doar câteva luni după invazia rusă asupra Ucrainei, Finlanda și Suedia au depus cereri pentru a deveni membre NATO. Cele două țări menținuseră anterior o poziție neutră în ceea ce privește alianțele militare. Cu toate acestea, războiul din Ucraina a provocat o schimbare majoră în calculul lor politic. Finlanda a aderat oficial în aprilie 2023, devenind al 31-lea membru al NATO, iar Suedia în martie 2024. NATO este format în prezent din 32 de state membre.

Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, în ianuarie 2025, a reprezentat pentru Alianță o nouă provocare. Încă din primul mandat, Trump și-a exprimat nemulțumirea față de investițiile insuficiente ale statelor membre în apărare. Deși problema distribuirii echitabile a costurilor era un subiect relativ recurent, indiferent de liderul care s-a aflat la Casa Albă, amenințările lui Trump au condus la noi anxietăți în rândurile statelor membre. Avertizarea președintelui american cu privire la anexarea Groenlandei – parte a teritoriului Danemarcei, un membru fondator al NATO –, criticile la adresa politicilor urmărite de către europeni sau ultimele atacuri la adresa aliaților pe fondul atacurilor americano-israeliene asupra Iranului expun Alianța Nord-Atlantică în fața unei noi crize. Dar, de data aceasta, mai mult ca niciodată, e declanșată de către statul membru cheie al NATO.

Cu interese și obiective mai puțin convergente, statele membre NATO se află în fața unui punct de cotitură care necesită claritate strategică și pragmatism. Și acum, asemenea altor momente de cotitură din istoria sa în care s-a adaptat ultimelor transformări de pe scena internațională, alianța va trebui să-și găsească un nou scop menit să combată cele mai recente amenințări la adresa securității. Schimbarea priorităților strategie ale SUA determină consolidarea pilonului european al Alianței și îndreptarea spre ceea ce oficiali americani numesc „NATO 3.0”. Un nou profil strategic adecvat reordonării internaționale actuale.

SURSE:

• „North Atlantic Treaty”, în Harry S. Truman Presidential Library and Museum, The Development of the North Atlantic Treaty Organization (NATO), April 4, 1949;
• „A short history of NATO”, în North Atlantic Treaty Organization – NATO;
• „Best 6 Decision – 1949, Creation of NATO”, în Council on Foreign Relations;
• „NATO The Origins of A Political and Military Alliance”, în Imperial War Museums – IWM;
• Lawrence S. Kaplan, „Origins of NATO: 1948-1949”, în Emory International Law Review, Volume 34, Issue 0 The North Atlantic Treaty Organization’s Seventieth Anniversary, 2019, pp. 12-13;
• „NATO Secretary General previews the Ankara Summit, highlights progress on defence spending”, în North Atlantic Treaty Organization, 6 July 2026;
• Lili Bayer, Andrew Gray, „NATO Ankara summit: who’s going and what to expect”, în Reuters, July 6, 2026;
• Kevin Liptak, Kristen Holmes, „Trump mused about cutting troops in Europe by a third to send a message to NATO”, în CNN Politics, July 7, 2026;
• C. Todd Lopez, „War Department Review to Ensure ‘NATO 3.0’ Becomes Europe-Led Defense Alliance”, în U.S. Department of War – Pentagon News, June 18, 2026;

• Lyse Doucet, „What do Trump’s latest comments on leaving Nato mean for the alliance?”, în BBC News, 1 April,
• „Separation of Powers and NATO Withdrawal”, în Congress – CRS Products, Library of Congress, 2026;

• Clea Caulcutt, „Macron: Trump is weakening NATO”, în Politico, April 2, 2026;
• „NATO History”, în North Atlantic Treaty Organization;
• „Strategic Concepts”, în North Atlantic Treaty Organization, – Official Texts and Resources.

FOTO: NATO

AUTORI: Ștefania T. COCOR / Ana A. UȚĂ