Secolul al XX-lea a implicat Iranul într-o luptă purtată pe două fronturi. Pe de o parte, iranienii se luptau să-și mențină independența națională în fața presiunilor coloniale crescânde. Importanța geopolitică a Iranului a transformat-o într-un punct central al „Marelui Joc” colonial dintre Rusia și Marea Britanie. Iar pe de altă parte, peisajul politic dinaintea revoluției a fost puternic influențat de puterile occidentale, în special de Statele Unite, care au jucat un rol în lovitura de stat din 1953 care l-a reinstalat pe șah după eforturile de naționalizare ale prim-ministrului Mohammad Mosaddeq.

Însă, o privire asupra organigramei guvernului arată cât de complicat este răspunsul.

Înființarea Republicii Islamice Iran în 1979 a marcat un punct de cotitură semnificativ în istoria țării. După răsturnarea șahului, Mohammad Reza Pahlavi, în ianuarie 1979, un referendum organizat la 1 aprilie a atras un sprijin public covârșitor pentru o republică islamică, semnalând sfârșitul domniei monarhice. Iranul, cunoscut istoric sub numele de Persia, are o moștenire culturală bogată și ocupă o punct strategic în Orientul Mijlociu, cu o populație de aproximativ 93 de milioane și capitala Teheranului în acea perioadă. Vastele rezerve de petrol ale țării au atras din punct de vedere istoric interesul Occidentului, în special în secolul al XX-lea.

Regimul autoritar al șahului, caracterizat de represiune și lipsa reformelor democratice, a dus la o nemulțumire crescândă în rândul diferitelor grupuri sociale, inclusiv al cetățenilor din clasa de mijloc și al clericilor conservatori. Ayatollahul Ruhollah Khomeini, care s-a opus eforturilor de modernizare ale șahului, a devenit o figură centrală în mobilizarea opoziției, ceea ce a dus la proteste și greve în masă care au culminat în cele din urmă cu revoluția. Republica Islamică, sub conducerea lui Khomeini, a inițiat o nouă eră, ale cărei implicații continuă să se desfășoare în Iran și în relațiile sale cu lumea astăzi.

Istoria cauzelor care au dus la instaurarea unei Republici Islamiste sunt multiple și complexe ca urmare a evenimentelor din perioada postbelică, atât interne, cât externe.

Într-un referendum organizat la 1 aprilie 1979, poporul iranian a aprobat în mod covârșitor înființarea unei republici islamice. După ce l-a răsturnat recent pe monarhul său, șahul Iranului, poporul iranian a intrat astfel într-o perioadă nouă și periculoasă din lunga sa istorie, al cărei succes sau eșec încă nu a fost stabilit.

Iranul era cunoscut în epoca clasică sub numele de Persia, o civilizație antică veche de mii de ani. Ocupă o mare parte din Orientul Mijlociu, la nord și est de Golful Persic. Are o populație de aproximativ 93 de milioane de locuitori, iar capitala și cel mai mare oraș este Teheranul, care are aproape 7 milioane de locuitori. Iranul are vaste rezerve de petrol, ceea ce l-a făcut important pentru Occident în secolul al XX-lea. Cu toate acestea, la începutul anilor 1950, premierul Iranului, Mohammad Mosaddeq, a început să ia măsuri pentru naționalizarea industriei petroliere deținute de străini, care monopoliza cea mai mare sursă de bogăție a Iranului și oferea Occidentului o influență extinsă în afacerile iraniene. Statele Unite au folosit Agenția Centrală de Informații (CIA) pentru a organiza o lovitură de stat în august 1953 și l-au înlăturat de la putere pe Mosaddeq. Acesta a fost înlocuit de Mohammad Reza Shah Pahlavi, șahul Iranului, care urcase pe tron ​​în 1941, dar nu exercitase niciodată o putere reală înainte.

Șahul a instalat imediat un guvern autoritar care a reprimat dur disidența. Represiunea sa împotriva comuniștilor a mulțumit în special Statele Unite, deoarece epoca Războiului Rece a fost reprezentată de confruntarea dintre America și Uniunea Societică, vasta superputere comunistă aflată direct în nordul Iranului. Statele Unite au ajuns să considere Iranul și șahul „bastioanele” împotriva expansiunii sovietice în Orientul Mijlociu, s-a dezvoltat o relație strânsă irano-americană.

La începutul anilor 1960, șahul a început un program ambițios de modernizare și industrializare pentru a transforma națiunea predominant rurală și agricolă într-o țară occidentalizată cu o economie modernă. Populația a beneficiat de creșterea constantă a nivelului de trai, dar progresul economic realizat sub șah nu a reușit să-i asigure o bază stabilă de sprijin. Șahul era considerat marioneta intereselor americane. În plus, reformele și planurile sale de dezvoltare nu au inclus nicio mișcare către un guvern democratic de tip occidental, ceea ce a înstrăinat noua clasă de mijloc creată de aceste reforme.

Șahul a menținut o conducere strictă a puterii, refuzând să permită înființarea oricăror instituții reprezentative semnificative și folosindu-și temuta poliție secretă, SAVAK (The secret police of the Imperial State of Iran – Poliția secretă a Statului Imperial Iran), pentru a opri orice critică la adresa monarhiei. În plus, modernizarea și occidentalizarea au dus, de asemenea, la nemulțumire în rândul unor părți ale clericilor musulmani conservatori care se opuneau schimbărilor în tradițiile culturale. Acești clerici și susținătorii lor islamici fundamentaliști au fost conduși de ayatollahul Ruhollah Khomeini, care a fost forțat să părăsească țara în 1964, dar a continuat să conducă mișcarea din exil.

Revoluția împotriva șahului a început în ianuarie 1978 cu o demonstrație pro-Khomeini în orașul Qum. Aproximativ 70 de persoane au fost ucise când autoritățile au acționat pentru a o destrăma și au devenit martiri pentru demonstrații ulterioare. Represiunile dure ale șahului nu au făcut decât să înrăutățească lucrurile și, în curând, o serie de greve au paralizat economia. Din străinătate, Khomeini a alimentat disidența cu denunțuri împotriva regimului și un apel la arme. În ianuarie 1979, șahul a fost exilat. Fundamentaliștii islamici au preluat puterea, iar Khomeini s-a întors în Iran pentru a conduce noua Republică Islamică Iran, aprobată de popor la 1 aprilie.

Sistemul de guvernare iranian nu este chiar o democrație și nici o teocrație. Liderul suprem fondator, Ruhollah Khomeini, a dezvoltat doctrina sa, cunoscută sub numele de „tutela juristului”, în anii dinaintea înființării Republicii Islamice în 1979. Khomeini a susținut că un guvern just era posibil dacă teologii se aflau în fruntea acestuia pentru a asigura consecvența cu legea islamică. Acest sistem a fost instituit printr-un referendum constituțional după Revoluția Islamică din 1979. Organele unei republici moderne – un legislativ unicameral (majlis), un executiv condus de președinte și un sistem judiciar – erau învăluite de un sistem clerical – cea mai mare parte a ierarhiei clericale a Iranului rămâne, însă, în afara acestei structuri oficiale, având sediul în Qom, mai degrabă decât în ​​capitala Teheran.

Un factor care a rămas constant de-a lungul istoriei moderne a Iranului este autoritatea supremă a liderului suprem, „juristul gardian” care este practic liderul pe viață al Iranului, conform constituției. Constituția iraniană desemnează funcția ca șef de stat și îi conferă un control vast, conform teoriei că autoritatea politică izvorăște din autoritatea religioasă. Articolul 110 din constituția iraniană prezintă principalele puteri ale acestei funcții. Acestea includ stabilirea politicilor naționale și supravegherea implementării acestora, precum și comanda forțelor armate și numirea șefilor militari și a șefilor Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) și ai poliției. Se pare că succesorul lui Khomeini, Ali Khamenei, a influențat selecția miniștrilor apărării, informațiilor și afacerilor externe, precum și ai științei, o funcție sensibilă însărcinată cu numirea directorilor universităților. Khamenei a ocupat funcția de președinte și comandant al IRGC înainte de a deveni lider suprem.

Atacul SUA asupra Iranului: aplicarea unei diplomații coercitive sau schimbare de regim?

„Cu puțin timp în urmă, armata Statelor Unite a început operațiuni de luptă majore în Iran. Obiectivul nostru este să apărăm poporul american prin eliminarea amenințărilor iminente din partea regimului iranian. Un grup vicios de oameni foarte cruzi și groaznici. Activitățile sale amenințătoare pun în pericol direct Statele Unite, trupele noastre, bazele noastre de peste mări și aliații noștri din întreaga lume”, anunța președintele SUA, Donald Trump, pe 28 februarie, imediat după ce agenția de știri iraniană Fars a raportat o serie de explozii în Teheran.

Președintele Trump a susținut că scopul operațiunii este de a se asigura că Iranul nu obține o armă nucleară. „Vom distruge rachetele lor și vom demola industria lor de rachete. Aceasta va fi din nou complet distrusă. Vom anihila marina lor. Ne vom asigura că teroriștii din regiune nu mai pot destabiliza zona sau lumea și ataca forțele noastre […] Și ne vom asigura că Iranul nu obține o armă nucleară. Este un mesaj foarte simplu. Nu vor avea niciodată o armă nucleară”. Bombardarea multiplelor locații din Iran s-a realizat împreună cu forțele israeliene. Potrivit prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu, Israelul și SUA au lansat „operațiunea de eliminare a amenințării existențiale reprezentate de regimul terorist din Iran”. Ministrul Apărării israelian, Israel Katz, a declarat, de asemenea că „statul Israel a lansat un atac preventiv împotriva Iranului pentru a înlătura amenințările la adresa statului Israel”.

Operațiunea militară – pe care Departamentul Apărării/de Război american a denumit-o Operațiunea „Epic Fury”– vine după săptămâni de amenințări din partea lui Trump că va ordona acțiuni militare dacă Iranul nu va accepta un nou acord privind programul său nuclear. Printre locațiile vizate s-au numărat instalațiile Corpului Gărzilor Revoluției Islamice, capacitățile de apărare aeriană, siturile de lansare a rachetelor și dronelor și aerodromurile militare. Forțele de Apărare ale Israelului (IDF) au declarat că aproximativ 200 de avioane de vânătoare au participat la un „atac extins împotriva sistemului de rachete și a sistemelor de apărare” în vestul și centrul Iranului.

Aceste lovituri au fost urmate de anunțul morții Ayatollahului Ali Khamenei. Sâmbătă seara, Trump a anunțat moartea acestuia într-o postare pe platforma sa Truth Social, iar Consiliul Suprem de Securitate Națională al Iranului a confirmat informația printr-un comunicat difuzat de presa de stat duminică dimineață. Eliminarea acestuia nu a condus și la o încetare a operațiunilor militare. Președintele american a declarat că operațiunea militară va continua „până când toate obiectivele noastre vor fi atinse”, ar putea „dura patru săptămâni sau mai puțin”.

Directorul general al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, Rafael Mariano Grossi, a declarat luni, 2 martie, că „până în prezent”, Agenția „nu are nicio indicație că vreuna dintre instalațiile nucleare, inclusiv Centrala Nucleară Bushehr, Reactorul de Cercetare de la Teheran sau alte instalații ale ciclului combustibilului nuclear” din Iran, ar fi fost avariate sau lovite. Ambasadorul Iranului pe lângă AIEA a susținut, însă, că forțele americane și israeliene au atacat duminică complexul de îmbogățire nucleară Natanz, la sud de Teheran.

Cu câteva zile înainte de operațiune, președintele Trump declarase că nu este mulțumit de Iran în urma ultimelor discuții privind programul său nuclear ținute la Geneva între delegațiile celor două state: „Nu sunt mulțumit de faptul că nu sunt dispuși să ne ofere ceea ce trebuie să avem. Așa că nu sunt încântat”. Ministrul de externe al Omanului, Badr Albusaidi, care a mediat discuțiile, a declarat că Teheranul a fost de acord să nu acumuleze niciodată uraniu îmbogățit, ceea ce face ca „argumentul îmbogățirii să fie mai puțin relevant”. „Dacă nu poți acumula materiale îmbogățite, atunci nu există nicio modalitate de a crea o bombă”, a susținut Albusaidi. Ministrul iranian de externe, Abbas Araghchi, care a condus delegația țării sale, a declarat, totodată, că s-au înregistrat „progrese bune”, dar, deși a existat un acord asupra unor chestiuni, au rămas diferențe de opinie asupra altor puncte.

Iranul susține că activitatea sa de îmbogățire a uraniului s-a oprit după ce SUA au bombardat trei dintre siturile sale nucleare în luna iunie 2025, când s-a alăturat conflictului dintre Teheran și Israel. Trump a declarat la momentul respectiv că instalațiile au fost „distruse”. Organismul de supraveghere nucleară al ONU a declarat vineri, 27 februarie, că i s-a refuzat accesul la siturile de îmbogățire cu uraniu de atunci și până în prezent, numind acest lucru un motiv de îngrijorare crescândă. Într-un raport confidențial către statele sale membre, Agenția Internațională pentru Energie Atomică a declarat că este esențial ca personalul său să inspecteze, fără întârziere, siturile nucleare de pe teritoriul iranian.

Odată cu preluare celui de-al doilea mandat de președinte, Donald Trump s-a angajat într-un nou proces de încheiere a unui acord nuclear cu Iranul. În martie 2025, acesta a declarat că a trimis o scrisoarea Ayatollahului Ali Khamenei în care propunea noi negocieri. „Le-am scris o scrisoare în care le spun că sper că veți negocia, pentru că, dacă va trebui să intervenim militar, va fi un lucru îngrozitor pentru ei”, a declarat liderul de la Casa Albă.

Pe 12 aprilie 2025, prima rundă de discuții dintre Iran și SUA a avut loc în Oman și s-a încheiat cu promisiunea de a continua negocierile. De atunci și până pe 13 iunie 2025, când Israelul a început atacul împotriva Iranului, au avut loc cinci runde de negocieri. Acestea au fost reluate în iulie 2025, cu implicarea statelor europene. La începutul lunii august, Franța, Germania și Marea Britanie au avertizat Iranul într-o scrisoare că va reimplementa sancțiunile ONU dacă nu va exista o „soluție satisfăcătoare” blocajului până pe 31 august. La sfârșitului lunii septembrie, Organizația Națiunilor Unite a reimpus sancțiuni și alte restricții în temeiul a șase rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU – 1696, 1737, 1747, 1803, 1835 și 1929 – pe baza „nerespectării semnificative” continue de către Iran a angajamentelor sale nucleare. În februarie 2026, după o serie de proteste pe străzile iraniene și a escaladării tensiunilor în Marea Arabiei, Iranul și SUA au revenit la masa negocierilor în Oman și Geneva.

Apelurile președintelui Trump adresate poporului iranian de a „prelua controlul asupra destinului lor”, incertitudinea cu privire la dovezile de reluare a procesului de îmbogățire a uraniului și vizarea unor personalități iraniene de rang înalt, au condus la apariția analizelor potrivit cărora operațiunea autorizată de către administrația Trump e mai mult decât aplicarea unei diplomații coercitive în contextul negocierilor programului nuclear iranian. Operațiunea s-ar încadra, mai degrabă, în categoria unui război al alegerii, un război pentru schimbarea regimului. De-a lungul timpului, Donald Trump s-a opus, însă, în mod explicit unei politici a schimbării de regim a altor state. Încă din timpul campaniei prezidențiale din 2016, Trump susținea că „trebuie să abandonăm politica eșuată de construire a națiunii și schimbare de regim pe care Hillary Clinton a promovat-o în Irak, Libia, Egipt și Siria”.

Membrii administrației Trump au împărtășit aceeași viziune în declarațiile lor. Secretarul Apărării, Pete Hegseth, a promis că departamentul său „nu va fi distras de intervenționismul în construirea democrației, războaiele nedefinite, schimbările de regim…”. Vicepreședintele JD Vance s-a poziționat drept un aspru critic al unei politici externe americane „moralizatoare” și a denunțat intervențiile americane din trecut din Orientul Mijlociu drept dezastre.

Prin declarația sa de pe 28 februarie 2026, președintele Trump a încercat să distanțeze, însă, SUA de responsabilitatea de a realiza o schimbare de regim, cerând poporului iranian să o facă. Potrivit acestuia, SUA doar creează condițiile interne și externe pentru ca poporul iranian să acționeze. Acesta poate susține că și-a respectat, cu întârziere, promisiunea făcută protestatarilor iranieni din ianuarie, că „ajutorul este pe drum”.

Diplomație coercitivă sau schimbare de regim, operațiunea îndreptată împotriva Iranului face parte din principiul „pace prin forță”, aflat la baza strategiei de securitate națională a administrației Trump. Un stat iranian tot mai slăbit sau cu un alt regim politic la conducere ar putea să nu mai reprezinte o amenințare pentru regiunea Orientului Mijlociu. Guvernul SUA consideră Iranul drept principalul stat sponsor al terorismului, cheltuind anual peste un miliard de dolari pentru finanțarea mișcărilor teroriste. Impasul negocierilor privind programul nuclear se dovedește, astfel, a fi doar o cauză imediată a declanșării operațiunii de modificare a unei ordini regionale.

 

SURSE:

• Balaghi, Shiva, „A Brief History of 20th-Century Iran”, în Grey Art Museum – New York University;
• Ireland, Olivia, „Why did US and Israel attack Iran and how long could the war last?”, în BBC News, March 3, 2026;
• Reals, Tucker, Kaia Hubbard, Brian Dakss, „Trump says Iran operation could take „four weeks or less,” 3 U.S. troops killed”, în CBS News, March 2, 2026;
• Davies, Maia, „Trump ‘not thrilled’ with Iran after latest talks on nuclear programme”, în BBC News, February 26, 2026;
• „Iran Becomes an Islamic Republic”, în EBSCO, 2023;„The Islamic Republic of Iran.A Dangerous Regime”, în U.S. Departament of State Archives, December 23, 2020;„The Islamic Republic’s Power Centers”, în Council on Foreign Relations – cfr, February 17, 2026;
• „Read Trump’s full statement on Iran attacks”, în PBS News,  February 28, 2026;
• „Completion of UN Sanctions Snapback on Iran – Press Statement”, în U.S. Department of State, September 27, 2026;
• „A timeline of tensions over Iran’s nuclear program as talks with U.S. approach”, în PBS News, February 24, 2026;
• Blake, Aaron, „Trump launches the regime-change effort in Iran that he pledged to avoid”, în CNN News, February 28, 2026;
• Center for Preventive Action, „Iran’s Conflict With Israel and the United States”, în Council on Foreign Relations – Global Conflict Tracker, February 28, 2026;
• „Experts react: The US and Israel just unleashed a major attack on Iran. What’s next?”, în Atlantic Council, February 28, 2026.

AUTORI: Ștefania T. COCOR / Ana A. UȚĂ