Cea de-a 62-a ediție a Conferinței de Securitate de la München începe vineri, 13 februarie. Aproape 50 de șefi de stat și de guvern din întreaga lume, alături de reprezentanți din politica globală, mediul academic și industria de apărare, și-au confirmat deja prezența la ediția din acest an, care va pune în centrul dezbaterii sale reacțiile tot mai puternice împotriva principiilor fundamentale ale ordinii post-1945.

Potrivit lui Wolfgang Ischinger, președintele Conferinței de Securitate de la München, cele trei zile ale dialogului transatlantic vor oferi un „impuls unic pentru a aprofunda discuțiile strategice și a consolida cooperarea necesară abordării celor mai presante provocări globale de astăzi”. Printre subiectele examinate în cadrul forumului se numără securitatea și apărarea europeană, viitorul relației transatlantice, revitalizarea multilateralismului, viziunile concurente asupra ordinii globale, conflictele regionale și implicațiile pentru securitate ale progreselor tehnologice.

De așteptat să domine discuțiile este, însă, recalibrarea politicii externe americane din ultimul an. În apropierea evenimentului de la München, un nou raport al Conferinței, care conține date și grafice exclusive despre problemele actuale ale politicii de securitate, argumentează că lumea a intrat într-o perioadă de „politici ale demolării”, iar „demolatorul-șef” se dovedește a fi președintele Statelor Unite, Donald Trump. Odată cu preluarea celui de-al doilea mandat, președintele Trump a poziționat SUA de la rolul de creator la cel de distrugător al ordinii internaționale pe care însuși Washington-ul a construit-o și condus-o imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Susținând că ordinea globală postbelică nu este doar învechită, ci și și o armă folosită împotriva SUA, administrația Trump a ajuns să se alăture puterilor revizioniste precum Rusia sau China în a lua cu asalt normele care au ghidat relațiile internaționale timp de aproape opt decenii. Raportul publicat cu puțin timp înainte de inaugurarea Conferinței expune cum SUA, aflate sub administrația președintelui Trump, au ignorat unele dintre cele mai fundamentale norme ale sistemului post-1945: integritatea teritorială și interzicerea amenințării sau utilizării forței împotriva altor state. În doar un an de mandat, Casa Albă a aprobat utilizarea forței împotriva unor ținte din Irak, Iran, Nigeria, Somalia, Siria, Venezuela și Yemen. De asemenea, a avut în vedere în mod deschis utilizarea forței împotriva altor state, inclusiv Columbia, Cuba și Mexic, a amenințat că va „recupera” Canalul Panama și a speculat despre aderarea Canadei la SUA ca al 51-lea stat.

Acțiunile și retorica disruptive ale președintelui Trump nu s-au limitat doar la Emisfera Vestică, devenită prioritară pe agenda de politică externă a administrației, sau la regiunile de interes strategic din Africa și Orientul Mijlociu, ci au vizat și aliații europeni. De la relațiile prietenoase ale administrației americane cu partidele de extremă dreapta din Europa, la tarifele sale punitive, amenințările de a prelua Groenlanda prin forță și comentariile care au minimalizat contribuțiile trupelor europene ucise în Afganistan și Irak, declarațiile și măsurile înaintate de liderul american au pus sub semnul incertitudinii viitorul relațiilor transatlantice.

Potrivit raportului Conferinței pentru Securitate de la München, abordarea SUA față de securitatea europeană este percepută acum ca fiind volatilă, oscilând între reasigurare, condiționalitate și coerciție. Confruntându-se cu semnalele schimbătoare de la Washington, națiunile europene se străduiesc să mențină implicarea SUA, pregătindu-se în același timp pentru o mai mare autonomie.

Comportamentul politic al administrației Trump față de aliații europeni ai SUA a fost precedat de unul dintre cele mai surprinzătoare discursuri din istoria Conferinței pentru Securitate de la München: discursul vice-președintelui american JD Vance de la ediția de anul trecut al forumului. Lansând un adevărat asalt ideologic asupra Europei, Vance a declarat că adevărata amenințare la adresa Europei nu e reprezentată de actori externi precum Rusia sau China, ci de propria retragere internă a Europei de la unele dintre „cele mai fundamentale valori” ale sale. Acuzându-i pe liderii europeni de suprimarea libertății de exprimare, de incapacitatea de a opri migrația ilegală și de anulare a procesului electoral, Vance, declara la mai puțin de o lună de când Trump preluase mandatul de președinte, că „există un nou șerif în oraș […] democrația nu va supraviețui dacă preocupările cetățenilor lor sunt considerate invalide sau, chiar mai rău, dacă nu merită să fie luate în considerare.” Mai mult decât a fi un atac asupra politicilor europene, discursul lui Vance punea la îndoială în mod deschis dacă valorile europene actuale justificau apărarea din partea SUA și cât de compatibile mai era agenda SUA cu cea a statelor europene.

Discursul lui Vance părea să inaugureze un moment de cotitură în relațiile transatlantice. Afirmațiile sale aveau să servească drept preambul pentru Strategia Națională de Securitate, publicată la sfârșitul anului 2025. Documentul strategic al administrației americane subliniază cum declinul economic al Europei este „eclipsat de perspectiva reală și mai puternică a ștergerii civilizației”. Toate aceste declarații relevă viziunea americană diferită cu privire la aliații săi europeni de lungă durată. O schimbare pe care tot JD Vance o contura în cadrul primului său discurs susținut pe scena capitalei bavareze. În 2024, atunci aflat în funcția de senator, Vance declara că Europa trebuie să se trezească: „Și ofer asta în spiritul prieteniei, nu în spiritul criticii, pentru că, nu, nu cred că ar trebui să ne retragem din NATO și nu, nu cred că ar trebui să abandonăm Europa. Dar da, cred că ar trebui să ne reorientăm. Statele Unite trebuie să se concentreze mai mult pe Asia de Est. Acesta va fi viitorul politicii externe americane pentru următorii 40 de ani, iar Europa trebuie să conștientizeze acest fapt”, susținea viitorul vice-președinte american.

Declarațiile lui Vance nu sunt doar parte a comunicării strategice puse în aplicare de către administrația Trump, ci se înscriu și în seria celor mai decisive discursuri susținute în cadrul Conferinței pentru Securitate de la München. Deși regula principală a Conferinței este „implicați-vă și interacționați unul cu celălalt: Nu vă țineți prelegeri și nu vă ignorați unul pe celălalt”, de-a lungul istoriei scena instalată în hotelul Bayerischer Hof din München a observat unele dintre cele mai semnificative prelegeri care au ilustrat tensiunile apărute în relația transatlantică.

Istoricul Conferinței de Securitate de la München

Timp de șaizeci de ani, Conferința de Securitate de la München a fost într-o continuă evoluție. München a fost, este și va rămâne un loc de întâlnire independent pentru politicieni și experți, unde aceștia pot face schimb de opinii cu privire la cele mai importante probleme actuale și viitoare ale politicii de securitate internațională, într-un mod deschis și constructiv.

Fondată în 1962 de Ewald-Heinrich von Kleist-Schmenzin (1922-2013) sub numele de Conferința de Studii Militare de la München, aceasta are loc anual la München sub diverse denumiri. Drept conferință pe teme de politică externă și de securitate, MSC a câștigat recunoaștere internațională. Cu toate acestea, este însoțită în mod regulat și de proteste, iar din 2003, oponenții au organizat un eveniment paralel, Conferința Internațională de Pace de la München.

De la înființarea sa în 1962-1963, Conferința de Securitate de la München (MSC) s-a schimbat în multe feluri – nu doar în ceea ce privește numele său. Principalul motiv din spatele primelor conferințe – numite pe atunci Internationale Wehrkunde-Begegnung – rămâne valabil și astăzi.

În primele decenii ale conferinței, participanții nu proveneau din tot atâtea țări ca astăzi – și acest lucru a fost în întregime intenționat. Pe atunci, publicul era relativ mic, nedepășind câteva zeci de persoane. Deși „Wehrkunde” a fost o conferință internațională încă de la început, a fost în primul rând, un loc unde participanții germani se întâlneau cu omologii lor din cel mai important stat aliat al lor, Statele Unite, dar și din alte state membre NATO. Drept urmare, conferința a fost adesea supranumită „întâlnire transatlantică a familiei”. Dezbaterile de la München s-au concentrat pe politica occidentală în cadrul general al confruntării din timpul Războiului Rece. La fel ca și în zilele noastre, aceste dezbateri intra-alianțe au fost departe de a fi lipsite de controverse, uneori chiar aprinse.

Când Războiul Rece s-a încheiat, atât Ewald von Kleist, care fondase conferința, cât și succesorul său ca președinte, Horst Teltschik, au valorificat caracterul unic al acestei întâlniri transatlantice, dar au decis și să invite participanți din țări care nu făcuseră parte din lumea occidentală înainte. Au făcut loc participanților din țările Europei Centrale și de Est, precum și din Federația Rusă. Conferința – la fel ca NATO – a trebuit să depășească limitele unei singure „părți” a Războiului Rece dacă voia să rămână relevantă.

De-a lungul anilor, pe măsură ce numărul și varietatea actorilor importanți în securitatea internațională au crescut, cercul participanților la conferință a continuat să se lărgească. În același timp, nucleul conferinței va fi întotdeauna transatlantic. Astăzi, reprezentanți de rang înalt din puteri cheie în ascensiune, precum China, Brazilia și India. În plus, în ultimii ani, atât revoltele arabe, cât și dezbaterea despre ambițiile nucleare ale Iranului au adus lideri din Orientul Mijlociu la München, stârnind atât argumente controversate, cât și oportunitatea unui dialog suplimentar pe scena conferinței și în afara ei. Publicul de astăzi nu este doar mai divers din punct de vedere geografic, ci reflectă și înțelegerea mai largă a securității în sine.

Conferința de Securitate de la München (MSC) își are rădăcinile în Conferința de Politică Militară de la München, fondată în 1962 de fostul luptător din rezistență (Cercul Stauffenberg) și editor Ewald-Heinrich von Kleist-Schmenzin (1922-2013). Din 1991, este cunoscută sub numele de Conferința de Politică de Securitate de la München (MSK), iar din 2008 sub numele de Conferința de Securitate de la München, devenind una dintre cele mai importante conferințe europene pe teme de politică externă și de securitate.

Cu câteva excepții, cum ar fi în 1991, din cauza Războiului din Golf și în 1997, după plecarea lui Kleist-Schmenzin din funcția de președinte, Conferința de Politică de Securitate a avut loc anual la München. Deși primele sesiuni au avut loc în incinta Camerei de Industrie și Comerț din München, Hotelul Bayerischer Hof a devenit ulterior locul de desfășurare a conferinței. În 1999, directorul de afaceri și politicianul Horst Teltschik (CDU, născut în 1940) a preluat președinția conferinței. În ciuda caracterului său în principal informal, Conferința de Securitate de la München nu este doar o reuniune neoficială. Componentele oficiale ale conferinței de trei zile au inclus în mod regulat recepții la Cancelaria de Stat Bavareză, găzduite de Ministrul-Președinte, și la Primăria orașului München, găzduite de Primar.

Timp de peste șase decenii, Conferința de Securitate de la München (MSC) a fost în centrul conturării securității globale, oferind o platformă unde istoria este dezbătută și, uneori, scrisă. Aceste discursuri care nu numai că au definit conferința, dar au influențat și traiectoria politicii de securitate internaționale, s-a concentrat pe teme, domenii și evenimente esențiale care abordează „elefanții din cameră” – momente de profundă claritate și dezbatere care au surprins spiritul timpului lor. De la viziunea lui Helmut Kohl pentru securitatea europeană până la discursul lui Vladimir Putin din 2007, aceste discursuri reflectă importanța, urgența și impactul dialogului MSC. Ele ilustrează teme recurente, cum ar fi partajarea sarcinilor transatlantice și rolul în evoluție al Germaniei în securitatea globală, trasând totodată schimbările geopolitice care au modelat deceniile.

Iată câteva dintre cele mai importante reflecții asupra discursurilor care continuă să modeleze agenda de securitate globală la decenii distanță:

Perioada anilor 1960-1989 (de la primele conferințe și până la căderea „Cortinei de Fier”) s-a concentrat pe apărarea NATO, primele discursuri au stabilit „Regula de la München” a dezbaterii între egali, inclusiv primele discuții despre Ostpolitik.

1966: Karl Theodor Freiherr von und zu Guttenberg, Secretar de stat în Ministerul Apărării al Republicii Federale Germania, a vorbit la a 3-a Conferință Wehrkunde abordând starea constantă de criză din Europa și dependența acesteia de garanțiile nucleare ale SUA: „ Alianța Atlantică se află într-o stare de criză perpetuă. Se pare că există un consens general cu privire la necesitatea reformării NATO. Cu toate acestea, există dezacorduri semnificative cu privire la natura și obiectivele acestei reforme. În timp ce unii pledează pentru o mai mare integrare, alții urmăresc cel puțin o dizolvare parțială a acordurilor actuale.”

Karl Theodor Freiherr von und zu Guttenberg a continuat prin a enumera factorii care au dus la acest blocaj: impasul nuclear care s-a dezvoltat între cele două puteri principale, Statele Unite și Uniunea Sovietică, implicarea militară și politică tot mai mare a SUA pe continentele non-europene, încetarea politicilor URSS determinate de criză în Europa, în urma situației complicate de la Berlin, ruptura tot mai intensă dintre China comunistă și URSS, precum și o „anumită relaxare a Blocului Estic European și renașterea relativă a statelor europene”.

1967: Membru al Bundestag-ului german al Republicii Federale Germania, Helmut Schmidt și-a dedicat discursul la cea de-a 4-a Conferință Wehrkunde rolului unei Germanii divizate în cadrul sistemului european de securitate. Acest discurs este considerat unul dintre momentele definitorii ale conferinței, reflectând tranziția Germaniei de la un stat ocupat la un actor central în arhitectura de securitate europeană a Războiului Rece. Rolul Germaniei divizate: Schmidt a argumentat că soluționarea „problemei germane” (reunificarea ca proces istoric) este indisolubil legată de contextul european mai larg și nu poate fi realizată prin negocieri internaționale izolate în viitorul previzibil. A avertizat că interesul aliaților occidentali pentru problema germană nu trebuie să scadă, citându-l pe Henry Kissinger pentru a sublinia că o alianță care ignoră acest interes vital ar putea să-și piardă semnificația în ochii germanilor.

1970: Senatorul Statelor Unite din Texas și membru al Comitetului pentru Forțe Armate al Senatului, John G. Tower, s-a adresat celei de-a 7-a Conferințe Wehrkunde, apelând la menținerea unei posturi militare de „superioritate incontestabilă” față de Uniunea Sovietică, afirmând: „Președintele Nixon a descris perioada actuală ca fiind una în care trecem de la o eră a confruntării la o eră a negocierilor. El consideră că trebuie să privim în mod realist lumea noastră prezentă nu așa cum ne-am dori să fie, ci așa cum este ea în realitate.”

1981: Secretar adjunct al Apărării al Statelor Unite ale Americii, Frank C. Carlucci a folosit acest discurs în fața celei de-a 18-a Conferințe Wehrkunde pentru a face apel la membrii europeni ai NATO să sprijine SUA în asigurarea intereselor comune în Golful Persic: „Amenințarea la adresa intereselor vitale occidentale în zone cheie, cum ar fi Golful Persic, poate fi abordată doar dacă toți cei implicați împart povara și găsesc noi modalități de a aduce contribuții mai mari în sprijinul intereselor noastre comune. Miza Europei Occidentale în securitatea și stabilitatea Golfului Persic este enormă și bine recunoscută.”

1988: Senatorul lider al majorității din Statele Unite ale Americii de la acea vreme, Robert C. Byrd, s-a adresat celei de-a 25-a Conferințe Wehrkunde privind controlul armelor și viitorul alianței transatlantice, pe fondul „perspectivei unei reforme ample în Uniunea Sovietică” legată de apariția lui Mihail Gorbaciov: „Anul 1988 promite să aducă o schimbare masivă în modul în care majoritatea lumii libere își evaluează propria securitate. Apariția bruscă a lui Mihail Gorbaciov – și perspectiva unei reforme ample în Uniunea Sovietică – a provocat mari speranțe, chiar și în rândul celor mai sceptici.”

1990: În discursul său la cea de-a 27-a Conferință Wehrkunde, Gerhard Stoltenberg, ministrul Apărării al Republicii Federale Germania, a abordat schimbarea importantă rezultată din căderea Zidului Berlinului, cu doar câteva luni în urmă: „ Fața Europei se schimbă. Într-o răsturnare dramatică de importanță istorică, multe au început să se miște, iar ceea ce păreau a fi structuri ferm stabilite se transformă sau încep să se dizolve”. El a continuat și a vorbit despre apariția viziunii de a construi „imaginea unei Europei este din ce în ce mai mult una determinată de ideile de libertate și democrație”. A atins în discursul său, de asemenea, contradicțiile și riscurile evoluțiilor de la acea vreme din Uniunea Societică.

1995: În 1995, Volker Rühe și-a dedicat discursul la cea de-a 32-a Conferință de la München privind politica de securitate viziunii sale asupra unei noi ordini europene de securitate care ar trebui să includă Rusia. Tot în cadrul acestei conferinței, William S. Cohen a subliniat erodarea credibilității militare a NATO și slăbiciunile grave ale forțelor de protecție ale ONU din Bosnia și Herțegovina.

1996: În discursul său la cea de-a 33-a Conferință de la München privind politica de securitate, Helmut Kohl a pledat pentru crearea unei politici europene comune de securitate și apărare. Totodată, William J. Perry și-a prezentat viziunea asupra viitorului NATO și a relației sale cu Rusia.

1998: Javier Solana, secretarul general al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, a folosit discursul adresat Conferinței de la München privind politica de securitate în 1998 pentru a sublinia importanța extinderii NATO și a stabilirii unui cadru politic pentru o relație pe termen lung cu Rusia.

2003: Pe fondul crizei din Irak și a apelurilor SUA pentru o intervenție militară, ministrul afacerilor externe al Republicii Federale Germania, Joschka Fischer, a utilizat discursul său de la cea de-a 39-a Conferință de la München pentru a apăra cu pasiune poziția sceptică a guvernului său față de acțiunea militară din Irak, subliniind că „nu era convins” de argumentele în favoarea războiului aduse de către Washington: „Le datorăm SUA democrația noastră. SUA sunt indispensabile pentru pace și stabilitate, dar pentru Germania joacă un rol deosebit de special, deoarece nu ne-am eliberat de naziști și nici nu ne-am reconstruit democrația fără ajutorul lor. Cu toate acestea, generația mea a învățat ceva important: trebuie să-ți prezinți argumentele! Și într-o democrație, pentru a prezenta argumente, trebuie să-i convingi pe alții pe baza propriilor merite. Mă scuzați, dar nu sunt convins. Aceasta este problema – nu mă pot adresa publicului și nu pot pleda pentru război pe motive în care nu cred personal”.

2019: În timpul primului mandat al lui Donald Trump și în contextul criticilor aduse de acesta cu privire la investițiile în apărare ale statelor membre NATO, cancelarul german Angela Merkel, în discursul său la cea de-a 55-a Conferință de Securitate de la München, a criticat deschis politica externă a președintelui american și a pledat pentru un angajament mai puternic față de multilateralism și nu de unilateralismul preferat de administrația de la Casa Albă: „Vom rămâne la principiul multilateralismului, care a fost lecția pe care am învățat-o din cel de-Al Doilea Război Mondial și din național-socialismul provocat de Germania, chiar și atunci când multilateralismul nu este întotdeauna distractiv, ci adesea dificil, lent, complicat? Sunt ferm convinsă că este mai bine să ne punem în pielea altuia, să privim dincolo de propriile interese și să vedem dacă putem obține împreună soluții reciproc avantajoase, decât să credem că putem rezolva totul singuri.”

Prezența americană de anul acesta de la München va arăta diferit față de anii precedenți. Secretarul de stat Marco Rubio va susține un discurs în locul vicepreședintelui, care în mod tradițional pare să sublinieze legăturile alianței transatlantice și istoria culturală comună dintre cele două continente. Diplomații străini nu se așteaptă ca Rubio să folosească conferința pentru a certa Europa. Absența lui Vance este interpretată ca un semn al eforturilor administrației de a se concentra mai mult pe politica internă înainte de alegerile de la jumătatea mandatului care vor avea loc în noiembrie 2026.

Indiferent de ce vor transmite discursurile ediției de anul acesta, cert este că administrația Trump „schimbă deja lumea și a declanșat dinamici ale căror consecințe abia încep să apară pe deplin”, așa cum Wolfgang Ischinger declară în prefața raportului Conferinței din 2026.

 

SURSE: 

Tobias Bunde, Sophie Eisentraut (eds.), „Munich Security Report 2026: Under Destruction, Munich, Munich Security Conference”, February 2026.

„Munich Security Conference 2026”, în Munich Security Conference – Events

Paul McLeary, Laura Kayali and Felicia Schwartz, „The transatlantic alliance is down but not out”, în POLITICO, February 11, 2026

Patrick Wintour, „JD Vance stuns Munich conference with blistering attack on Europe’s leaders”, în The Guardian, February 14, 2025

„National Security Strategy of the United States of America November 2025”, în The White House

Munich Security Conference. Selected Key Speeches, Vol. 1 1963–2024;

Munich Security Conference, Selected Key Speeches, Vol. I, 2000–2009;

 Munich Security Conference, Selected Key Speeches, Vol. I, 2020–2024;

Greiff, Tobias, Münchner Sicherheitskonferenz, Bavaria, Historisches Lexikon Bayerns, 2011

 

AUTORI: Ana A. UȚĂ, Ștefania T. COCOR