Relația politică și personală dintre Prim-ministrul Winston Churchill și Regele Marii Britanii George al VI-lea a avut un rol esențial în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În ciuda personalităților complet diferite și a divergențelor apărute, cei doi au reușit să dezvolte un parteneriat puternic și o prietenie care să conducă țara spre victorie.

Cel de-al doilea fiu al regelui George al V-lea și al reginei Mary, George al VI-lea a urmat la tron ​​după abdicarea fratelui său, regele Edward al VIII-lea, în decembrie 1936. Cu o personalitate rezervată, dar conștiincios și dedicat, a încercat din greu să facă eforturi pentru a se adapta rolului pe care îl preluase brusc. Nu doar noile atribuții de monarh aveau să se dovedească o provocare pentru George al VI-lea, ci și contextul global instabil în care se regăsea Europa la momentul încoronării sale.

Cu Neville Chamberlain la conducerea guvernului, Marea Britanie a urmat o politică de conciliere în relația cu Germania nazistă. Această politică, inițiată cu sprijinul Regelui, nu a avut succes în a opri ambițiile lui Adolf Hitler și a descuraja inevitabilitatea războiului. Astfel, pe 3 septembrie 1939, Regele George al VI-lea anunța: „În acest moment grav, poate cel mai fatidic din istoria noastră, pentru a doua oară în viața celor mai mulți dintre noi suntem în război. Iar și iar am încercat să găsim o cale pașnică pentru a rezolva diferențele dintre noi și cei care sunt acum inamicii noștri. Dar a fost în zadar. Sarcina va fi grea. S-ar putea să urmeze zile negre și războiul nu se mai limitează la câmpul de luptă.”

Noul monarh a câștigat rapid respectul miniștrilor săi și al poporului britanic. Regele și regina erau hotărâți să împărtășească pericolul și privarea la care erau supuși toți locuitorii Marii Britanii. Familia regală a decis, astfel, să rămână la Londra în timpul bombardamentelor, iar, pe 13 septembrie 1940, aceasta a reușit să supraviețuiască după ce două bombe au explodat în curtea Palatului Buckingham.

1940 a fost și anul în care Winston Churchill urma să preia funcția de prim-ministru. În mai 1940, regele George al VI-lea și-a dorit foarte mult ca Lordul Halifax să fie prim-ministrul Marii Britanii pe timp de război. Prietenia sa personală cu Halifax s-a extins până la a-i oferi acestuia cheile grădinilor Palatului Buckingham, un privilegiu unic. Când Halifax a refuzat să conducă guvernul, Regele nu a avut de ales decât să-l primească pe Churchill în audiență și să dezvolte o relație cu acesta. Personalitatea combativă a lui Churchill se afla în contrast puternic cu timiditatea regelui George. Acesta avea mari îndoieli cu privire la Churchill și credea că îi lipsește judecata. Mai mult, Churchill îl susținuse pe fratele mai mare al lui George, regele Edward al VIII-lea, când abdicase de la tron ​​pentru a se căsători cu Wallis Simpson, o cetățeană americană divorțată. Poziția lui Churchill contrariase familia regală într-un moment profund de criză.

Inițial, singura asemănare întrei cei doi părea a fi interesul comun pentru Royal Navy. În timpul în care erau prințul Albert, George al VI-lea l-a întâlnit pentru prima dată pe Churchill în 1912, când acesta din urmă, ca prim lord al Amiralității, a venit la bordul iahtului regal Victoria și Albert pentru a-l saluta pe regele George al V-lea. Regele se simțea oarecum copleșit de însăși amploarea personalității lui Churchill. Prim-ministrului canadian W. L. Mackenzie King, George al VI-lea i-a mărturisit că nu și-ar dori niciodată să-l numească pe Churchill într-o funcție decât dacă era absolut necesar în timp de război. În cadrul primelor conversații cu prim-ministrul, Maiestății Sale nu i s-a părut ușor să lucreze cu Churchill, remarcând: „Cu Winston este greu să vorbești, dar în timp voi obține tehnica potrivită, sper”.

În fața pericolului tot mai mare și al gravității conflictului pentru Marea Britanie și Commonwealth, cei doi au fost rapid nevoiți să colaboreze reciproc. Nu a fost nevoie de mult timp, însă, ca Regele să fie recunoscător șansei de a-l avea ca prim-ministru pe Churchill în timpul războiului. George al VI-lea și-a dat seama curând că Churchill era un om demn de respect.

Încă din 10 septembrie 1940, audiențele oficiale au fost înlocuite cu prânzuri informale în zilele de marți, la care nu era prezent niciun membru al personalului, regele și prim-ministrul său servindu-se de la o masă laterală și putând vorbi liber despre afacerile statului. Din când în când, Regina li se alătura. Au fost momente când aceste prânzuri au fost întrerupte de raidurile aeriene. Prânzurile au continuat timp de patru ani și jumătate, cei doi întâlnindu-se de fiecare dată când se aflau la Londra. Datorită nenumăratelor vizite în diferite părți ale Marii Britanii pe care le efectua împreună cu Regina, George al VI-lea îi putea oferi lui Churchill relatări directe despre starea de spirit din țară, în timp ce prim-ministrul prezenta ultimele evoluții ale războiului.

Churchill și-a împărtășit admirația pentru monarhul britanic într-o scrisoare adresată acestuia, de pe 5 ianuarie 1941: „Bunătatea cu care Majestatea și Regina m-au tratat de când am devenit Prim Lord și încă mai mult de când am devenit Prim-ministru au fost o sursă continuă de putere și încurajare în timpul vicisitudinilor acestei lupte acerbe pentru viață. Modul în care  Majestatea Voastră m-a tratat a fost intim și generos, într-o măsură pe care nu am considerat-o niciodată posibilă. Am fost foarte înveselit de prânzurile noastre săptămânale în bietul Palat Buckingham, asaltat de bombe […] Acest război a apropiat tronul de oameni mai mult ca niciodată, iar Majestățile Voastre sunt mai iubite de toate clasele și condițiile decât oricare dintre prinții din trecut. Sunt într-adevăr mândru că a trebuit să fie în sarcina și datoria mea să stau alături de Majestatea Voastră ca prim-ministru într-un asemenea punct culminant al istoriei britanice…”

În ciuda acestei relații armonioase care a reușit să de dezvolte, au existat și neînțelegeri. Au fost momente când Churchill a ignorat unele sensibilități regale. Regele a constatat că Churchill a trimis uneori mesaje națiunii despre care credea că ar fi trebuit să vină de la el, în timp ce în 1942 Victor Cazalet, membru Conservator al Parlamentului britanic, a remarcat „cum Winston a pus, în mod inconștient, [regele și regina] în umbră”.

De asemenea, în mai 1944, ideea ca ambii lideri să navigheze într-una dintre navele de război utilizate pentru debarcarea în Normandia a condus la izbucnirea unei crize care a alertat atât Downing Street 10, cât și Palatul Buckingham. Secretarul privat al regelui, Alan „Tommy” Lascelles, a fost îngrozit de ceea ce a auzit. Temându-se că cei doi vor sfârși în adâncul Canalului Mânecii, Lascelles a încercat să-i convingă să renunțe la idee. În timp ce George s-a supus, Churchill a continuat să insiste cu participarea sa, fiind nevoie de protestele furioase ale regelui pentru a-l face pe prim-ministru să cedeze. În cele din urmă, Churchill a ajuns în Normanda la șase zile după Ziua Z, iar Regele la zece zile.

De Ziua Victoriei, pe 8 mai 1945, aflați la balconul Palatul Buckingham, George al VI-lea și Winston Churchill, invitat de rege, sărbătoreau încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial și încununarea unei colaborări și prietenii aparent neobișnuite care a ridicat moralul națiunii britanice și a unei Europe distruse de teroarea războiului.

SURSE:

• Hugo Vickers, „The Dutiful King: George VI”, în International Churchill Society, July 3, 2019
• „Darkest Hour: The People Who Helped Shape the Future of Britain in May 1940”, în Imperial War Museum
• Ben Johnson, „The King’s Speech”, în The History and Heritage Accommodation Guide
• „Treasures from the Royal Archives: Windsor Castle”, în Royal Collection Trust
• Christopher Wilson, „When Churchill and King George VI fell out over D-Day”, în Daily Mail Royals, 5 June 2024

AUTORI: Ana A. UȚĂ, Ștefania T. COCOR