Pe 8 mai 1945, Al Doilea Război Mondial în Europa a luat sfârșit. Pe măsură ce vestea capitulării Germaniei a ajuns în restul lumii, mulțimi vesele s-au adunat pentru a sărbători pe străzi, strângând în mână ziare care declarau Victoria în Europa. Mai târziu în acel an, președintele american Harry S. Truman a anunțat capitularea Japoniei și încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe 2 septembrie 1945, la bordul navei USS Missouri au fost semnate documentele oficiale de capitulare, desemnând ziua drept Ziua Victoriei asupra Japoniei.

Pentru că 2025 marchează aniversarea și comemorarea efortului de acum 80 de ani a celor care au luptat pentru încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, vă propunem începând de astăzi o serie tematică.

Cei Trei Mari

Ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler a fost marcată de probleme economice și a fervorii naționaliste din Germania. Numit în funcția de cancelar în 1933, dorința sa de expansiune teritorială a fost evidentă odată cu remilitarizarea Renaniei și, mai târziu, anexarea Austriei și a Regiunii Sudete. Stilul său de conducere a fost autocratic, promovând un stat cu un singur partid centrat pe propriul cult al personalității, un regim bazat pe antisemitism, opresiune. Politicile agresive ale lui Hitler și urmărirea neobosită a purității rasiale au dus la Holocaust și la declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Al Doilea Război Mondial, care s-a desfășurat între 1939 și 1945, rămâne unul dintre cele mai semnificative evenimente din istoria lumii. Conflictul global a implicat aproape toate națiunile lumii, inclusiv toate marile puteri, formând în cele din urmă două alianțe politico-militare: Aliații și Axa. Amploarea războiului a evidențiat rolul critic al conducerii atât în ​​sfera militară, cât și în cea politică. Liderii din diverse națiuni și-au exercitat puterea în moduri care au influențat direct strategiile și rezultatele războiului, modelând nu doar soarta propriilor țări, ci și stabilind cursul relațiilor internaționale în perioada postbelică. Deciziile, caracterul și stilurile lor de conducere din această perioadă continuă să fie studiate pentru a oferi o perspectivă asupra relației cauză-efect și a impactului acesteia legată de evenimentele mondiale.

Prim-ministrul britanic Winston Churchill a spus odată: „Singurul lucru mai rău decât să ai aliați este să nu-i ai”. În Al Doilea Război Mondial, cele trei mari puteri Aliate – Marea Britanie, Statele Unite și Uniunea Sovietică – au format o Mare Alianță care a fost cheia victoriei. Dar partenerii de alianță nu împărtășeau obiective politice comune și nu au fost întotdeauna de acord asupra modului în care ar trebui purtat războiul.

Churchill și președintele american Franklin Delano Roosevelt colaborau de ceva vreme când Statele Unite au intrat în război în 1941. Roosevelt credea că o victorie britanică asupra Axei era în interesul Americii, în timp ce Churchill credea că o astfel de victorie nu era posibilă fără asistența americană. În 1940, cei doi lideri au depus eforturi pentru a găsi modalități prin care America să ajute Marea Britanie să reziste în război fără a-și încălca neutralitatea. În anul următor, s-au întâlnit în largul coastei Newfoundland pentru a începe să planifice, în termeni generali, lumea postbelică. Liderul sovietic Iosif Stalin a fost o „adăugare” târzie la Cei Trei Mari. În ziua de Anul Nou din 1942, reprezentanții tuturor celor trei națiuni au semnat Declarația Națiunilor Unite, angajându-se să obțină victoria împotriva puterilor Axei.

Cei Trei Mari s-au confruntat cu provocări considerabile în coordonarea eforturilor lor. Mii de kilometri le despărțeau capitalele, ceea ce însemna că deciziile importante trebuiau adesea luate prin telefon sau telegraf. Deși reprezentanții lor s-au întâlnit frecvent în timpul războiului, Roosevelt, Stalin și Churchill au discutat personal doar de două ori.

Politica și istoria au îngreunat, de asemenea, relația. Stalin era profund suspicios, până la punctul de paranoia, atât față de Roosevelt, cât și față de Churchill. Știa că aliații săi capitaliști se vor opune probabil oricărei încercări de extindere a influenței sovietice în Europa de Est la sfârșitul războiului. Stalin s-a plâns, de asemenea, neîncetat de eșecul Aliaților de a organiza un al doilea front în Europa de Vest înainte de iunie 1944. Acest front, spunea el, ar reduce presiunea asupra Uniunii Sovietice, forțându-l pe Hitler să transfere forțe din Uniunea Sovietică pentru a face față invaziei anglo-americane.

Planificarea pentru era postbelică a tensionat și mai mult relațiile dintre liderii Aliați. Până când Cei Trei Mari s-au întâlnit pentru ultima dată la Yalta, în februarie 1945, Aliații se apropiau de Germania atât din est, cât și din vest. Trebuiau rezolvate mai multe chestiuni majore, printre care soarta Poloniei, care era atunci ocupată de trupele sovietice care avansau spre Berlin. Stalin a cerut ca o parte a Poloniei să fie transferată Uniunii Sovietice și ca un guvern comunist favorabil cu sovieticii, din orașul Lublin, să controleze restul țării. De asemenea, el a insistat ca fiecare dintre republicile satelit ale Uniunii Sovietice din Europa de Est să primească voturi separate în cadrul nou createi Națiuni Unite, chiar dacă aceste țări erau controlate de la Moscova.

Acest lucru i-a alarmat pe Roosevelt și Churchill, dar aceștia nu au putut să-l forțeze pe Stalin să garanteze o Polonie democratică și independentă. Armatele lui Stalin ocupau deja cea mai mare parte a regiunii, iar aliații occidentali nu le puteau forța să plece fără a lupta împotriva Uniunii Sovietice. Mai mult, Roosevelt spera să aibă ajutorul lui Stalin pentru a elimina Japonia.

Conferința de la Yalta s-a încheiat cu un compromis. Roosevelt și Churchill au fost de acord cu cerințele lui Stalin cu privire la Polonia și Națiunile Unite. În schimb, Stalin a fost de acord să organizeze alegeri în Polonia, astfel încât poporul să-și poată alege propriul guvern. De asemenea, a fost de acord să declare război Japoniei la scurt timp după capitularea Germaniei.

Conducerea lui Benito Mussolini a adus Italia în Al Doilea Război Mondial de partea Axei, motivată de idealurile sale de a crea un nou Imperiu Roman. Regimul său fascist a fost caracterizat de un control strict asupra statului, însă, acțiunile sale militare în Africa de Nord și Grecia au fost în mare parte nereușite. Eșecurile Italiei în război și înlăturarea finală a lui Mussolini de către propriul consiliu reflectă eșecurile conducerii sale dictatoriale și limitele influenței sale.

Conducerea lui Charles de Gaulle a Franței eliberate a oferit un „far călăuzitor al speranței” și un punct de sprijin pentru Rezistența Franceză. În ciuda faptului că a acționat din exil, insistența sa asupra statutului nediminuat al Franței și refuzul de a recunoaște regimul de la Vichy au menținut vii aspirațiile franceze la libertate. Viziunea sa despre o Franță democratică a contribuit la restabilirea națiunii ca o putere semnificativă în Europa postbelică.

SURSE:

• ”Allied Occupation of Germany, 1945-52”, în U.S. State Department Archives;
• „THE END OF WWII AND THE DIVISION OF EUROPE”, în Center for European Studies – CES;
• „End of the second world war: 80th anniversary”, în House of Lords Library, 29 April, 2025.

AUTORI: Ștefania T. COCOR, / Ana A. UȚĂ