Nu există proces democratic fără participare. Participarea este un element central al sistemelor democratice. Dintre toate posibilitățile de participare politică, alegerile directe reprezintă cel mai puternic instrument de implicare a cetățenilor în politică.

În perioada 6-9 iunie, cetățenii Uniunii Europene sunt așteptați la urnele de vot pentru a-și alege în mod direct reprezentanții în Parlamentul European. Organizate la fiecare cinci ani, alegerile pentru Parlamentul European reprezintă un exercițiu democratic prin care cetățenii din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene vor alege cei 720 de membri ai autorității legislative. De-a lungul istoriei sale recente, instituția Parlamentului European a cunoscut evoluții semnificative, primele alegeri directe având loc în iunie 1979, într-o perioadă în care Comunitatea Europeană era alcătuită doar din nouă state.

Ideea alegerii directe a europarlamentarilor a fost prezentă încă din 1952, când predecesorul Parlamentului European de astăzi, Adunarea Parlamentară a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), a fost inaugurat ca autoritate politică reprezentând cetățenii în cadrul noului sistem politic supranațional. Cu toate acestea, până în anul 1979, în loc ca cetățenii să aleagă prin vot direct deputații, fiecare dintre parlamentele naționale ale statelor membre ale Comunității Economice Europene (CEE) își numeau proprii reprezentanți.

La puțin timp după semnarea Tratatului de la Roma (1957), Comisia pentru afaceri politice și instituționale a Adunării CEE a creat un grup de lucru, însărcinat să redacteze un raport privind alegerile directe. În mai 1960, pe baza constatărilor preliminare ale grupului de lucru, Adunarea CEE a votat un proiect de convenție privind alegerile directe, pregătit de Fernand Dehousse, un deputat belgian. Proiectul propunea o Adunare de 426 de membri (de trei ori mai mulți decât Adunarea CEE de la acel moment), aleși prin vot direct, pentru un mandat de cinci ani. Pentru a obține sprijin pentru proiectul de convenție, Adunarea a susținut că procesul de integrare europeană nu ar putea avea succes fără participarea directă a cetățenilor. În ciuda acestor apeluri, Consiliul de Miniștri al CEE nu a ajuns la o decizie cu privire la proiect, reticența guvernului francez blocând propunerea.

Deși Raportul Dehousse pentru alegeri directe nu a fost aprobat de statele membre, activismul cetățenilor europeni pentru a participa la procesul democratic s-a consolidat. Mișcările pro-europene au făcut campanie pentru deschiderea demersurilor de a se organiza alegeri directe la nivel european, unele aranjând chiar și adunări și voturi europene simulate. În anii 1970, cetățenii au trimis petiții Parlamentului European cerând o mai mare promovare a alegerilor europene.

În acest context, în noiembrie 1974, un nou proiect, redactat pe baza Raportului din 1960, a fost pregătit de către deputatul olandez Schelto Patijn. Acesta includea amendamente agreate de membrii Parlamentului și era alcătuit din două părți. Partea I sublinia detaliile practice ale implementării alegerilor directe, inclusiv raționamentul, detaliile tehnice, responsabilitățile pentru implementare și o posibilă dată a alegerilor, iar partea a II-a cuprindea un rezumat al evenimentelor din 1960 și principalele probleme ridicate de noul proiect de Convenție. Proiectul sublinia că „procesul de unificare europeană nu poate avea succes fără participarea directă a persoanelor afectate”.

În ianuarie 1975, proiectul de Convenție privind alegerile pentru Parlamentul European prin vot universal direct a fost publicat, iar în Parlamentul European a urmat o dezbatere. Schelto Patijn a deschis dezbaterea oferindu-și opinia cu privire la chestiuni precum procedura și sistemele electorale, necesitatea unei puteri parlamentare mai mari și a anunțat că orice întârziere a Consiliului în semnarea proiectului nu poate fi tolerată.

La 11 martie 1976, Parlamentul a dezbătut și adoptat o propunere de rezoluție înaintată de mai multe grupuri politice precum Grupul Socialist, Grupul Creștin-Democrat, Grupul Liberal și al Aliaților și Grupul Conservator European, îndemnând Consiliul să ia decizia finală asupra proiectului la întâlnirea sa din luna aprilie. Schelto Patijn a luat din nou cuvântul în cadrul dezbaterii, îndemnând Consiliul să adopte proiectul în interesul creării unei Europe mai democratice.

La întâlnirea din aprilie, însă, Consiliul nu a reușit să ajungă la o decizie finală, existând dispute continue cu privire la numărul de locuri în Parlamentul European. Între 13 și 15 septembrie 1976, Schelto Patijn a depus o propunere finală de rezoluție în numele Comisiei pentru afaceri politice, deplângând încă o dată eșecul Consiliului de a semna proiectul în timpul reuniunii din iulie.

Pe 20 septembrie 1976, la 16 ani după ce Parlamentul a prezentat pentru prima dată propunerea, Consiliul de Miniștri a formalizat proiectul de Convenție prin emiterea Actului European Electoral. Actul a stabilit numărul de deputați în Parlament la 410. În plus, a confirmat o viitoare procedură electorală uniformă pentru toate statele membre, dar fără a indica un calendar clar pentru implementarea acesteia.

În cele din urmă, sub presiunea Parlamentului European și după ce toate statele membre a CEE au reușit să ratifice Actul, reuniunea Consiliului de la Copenhaga din aprilie 1978 a stabilit ca primele alegeri directe să aibă loc în perioada 7-10 iunie 1979.

Peste 185 de milioane de alegători din cele nouă state membre ale Comunității Europene au fost chemați la vot în 1979. La 10 iunie, Parlamentul European a devenit prima adunare internațională aleasă în mod direct prin vot universal, marcând, astfel, un moment istoric pentru democrația europeană.

Noul Parlament European și-a desfășurat sesiunea constitutivă la Palais de l’Europe din Strasbourg, iar deputații au ales-o pe Simone Veil în funcția de președinte al Parlamentului European. În primul său discurs ca președinte al Parlamentului European, Simone Veil declara că „Parlamentul nostru trebuie să fie, de asemenea, o forță motrice în integrarea europeană. Acest lucru este valabil mai ales într-un moment în care, așa cum am menționat deja, nevoia primordială a Europei este o măsură suplimentară de solidaritate. Acest nou Parlament va face posibil ca opiniile tuturor cetățenilor comunitari să fie exprimate la nivel european…”

Alegerile din 1979, așa cum Simone Veil remarca, aveau să reprezinte un punct de cotitură în istoria Parlamentului European, noua adunare aleasă în mod direct deschizând calea către reforma instituțiilor europene.

La ultimele alegeri, între 23 și 26 mai 2019, 427 de milioane de cetățeni ai Uniunii Europene au avut ocazia să voteze pentru deputați în Parlamentul European. Aceasta a fost a noua oară când cetățenii UE au putut vota direct pentru factorii de decizie care îi vor reprezenta în politica UE. Alegerile europene sunt, prin urmare, unul dintre cele mai importante evenimente din ciclul politic al UE. În vederea alegerilor europene din acest an și a provocărilor viitoare pentru noul Parlament, mulți observatori UE au acordat o importanță istorică deosebită acestor alegeri. Privind în urmă, în timp ce primele alegeri europene au avut loc acum patruzeci și cinci de ani, în 1979, drumul către organizarea alegerilor europene a fost lung și complex.

Pe lângă creșterea constantă a competențelor Parlamentului, totuși, prezența la vot la alegerile europene a scăzut permanentă. În timp ce la alegerile din 1984, prezența la vot, de 61 %, a fost aproape de cea de la primele alegeri, aceasta a scăzut la un minim istoric de 42 % în 2014. De-a lungul anilor, alegerile europene au cunoscut și evoluții politice și instituționale.

Prima Conferință interguvernamentală a fost deschisă sub preşedinția Italiei la 9 septembrie 1985 şi a culminat cu adoptarea Actului Unic European la 28 februarie 1986 la Bruxelles. A fost semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986 şi la Haga (Țările de Jos) la 28 februarie 1986, intrând în vigoare la 1 iulie 1987. Actul Unic European a adus modificări la Tratatele de instituire a Comunităților Europene şi a stabilit cooperarea politică europeană. Odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE), denumirea de „Parlament European” (pe care Adunarea o utilizase din 1962) a devenit oficială. AUE a sporit, de asemenea, puterile legislative ale PE, prin introducerea procedurilor de cooperare şi aviz.

Pe 17 noiembrie 1989, la nouă zile după căderea Zidului Berlinului, la aproximativ 200 de kilometri spre nord, studenții se adună la Praga, Cehoslovacia, pentru a protesta împotriva regimului comunist. Demonstrația declanșează ceea ce va deveni cunoscut sub numele de „Revoluția de catifea”, răsturnarea non-violentă a guvernului cehoslovac și una dintr-o serie de revoluții anticomuniste care au marcat sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor ’90. Căderea regimurilor comuniste și destrămarea U.R.S.S. au dus la noi perspective, dar și provocări pentru comunitatea europeană.

Tratatul privind Uniunea Europeană a fost semnat la Maastricht în prezența Preşedintelui Parlamentului European, Egon Klepsch. Conform acestui tratat, Uniunea este întemeiată pe Comunitățile Europene (primul pilon), având două domenii suplimentare de cooperare (pilonii doi şi trei): Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Justiția şi Afacerile Interne (JAI).

La intrarea în vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană, CEE devine Comunitatea Europeană (CE). Puterile legislativă şi executivă ale PE sporesc odată cu introducerea procedurii de codecizie şi cu extinderea procedurii de cooperare.

Conform noului tratat, Parlamentul European are dreptul de a solicita Comisiei să prezinte o propunere legislativă pentru chestiuni care, în opinia sa, impun elaborarea unui act comunitar. De asemenea, întreaga Comisie trebuie acum să fie aprobată de PE, care desemnează şi Ombudsman-ul European.

După extinderea a UE din 1995, era nevoie de introducerea unor noi legi, amendamente și roluri pentru instituțiile europene. Astfel, Tratatele de la Amsterdam  (1997) și  de la Nisa  (2000) conduc la o creștere semnificativă a numărului de domenii în care  se aplică procedura de codecizie : Parlamentul European are putere de decizie în 35 de domenii, fiind acum egal cu Consiliul în politica de sănătate, lupta împotriva fraudei, formare profesională, anumite aspecte ale politicii de mediu, precum și în alte aspecte și politici.

În 2004 și 2007 Uniunea Europeană decide să extindă invitațiile de aderare către alte state europene, în 2004 fiind primite Cehia, Cipru, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia. În 2007, Bulgaria și România au devenit oficial membre UE.

Conferința interguvernamentală responsabilă de elaborarea unui Tratat european de reformă și-a deschis lucrările la Lisabona la 23 iulie 2007 – reprezentații Parlamentului European au fost: Elmar Brok, Enrique Barón Crespo şi Andrew Duff. Textul tratatului a fost aprobat la o reuniune a şefilor de stat şi de guvern desfăşurată la Lisabona între 18 şi 19 octombrie 2007. Tratatul de la Lisabona a fost semnat în prezența Preşedintelui PE, Hans-Gert Pöttering, la 13 decembrie 2007, în urma unei proclamări a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în cadrul Parlamentului de către preşedinții Parlamentului European, Comisiei şi Consiliului.

Cu câteva excepții, Tratatul instituie poziții de egalitate pentru Parlamentul European şi Consiliu în ceea ce priveşte statutul de legislator în domenii în care acest principiu nu se aplica anterior, în principal în ceea ce priveşte elaborarea bugetului UE (Parlamentul beneficiază de paritate deplină), politica agricolă, justiția şi afacerile interne.

În sfârșit, alegerea Președintelui Comisiei de către Parlament la propunerea Consiliului European ar trebui să ia în considerare majoritatea câștigătoare împreună cu rezultatele alegerilor europene. Cadrul juridic conturat în Tratatul de la Lisabona va fi un element cheie în consolidarea rolului jucat de deputații europeni.

La alegerile europene din 2014 partidele politice au luat inițiativa de a prezenta „Spitzenkandidaten”, adică fiecare partid ar putea prezenta un candidat „de frunte” care ar fi apoi candidat pentru funcția de președinte al Comisiei. Partidul care câștigă cele mai multe voturi și-ar fi ales apoi candidatul pentru acest post. Această inițiativă care susține parlamentarismul este justificată de articolul 17 (7) din Tratatul privind Uniunea Europeană, prin care alegerea Președintelui Comisiei trebuie să fie efectuată „luând în considerare alegerile pentru Parlamentul European”. În 2014, Consiliul European a sugerat Parlamentului să-l aleagă pe Jean-Claude Juncker, care a fost candidatul Partidului Popular European (PPE), fiind mișcarea câștigătoare.

Pentru alegerile din 2019, liderii au decis faptul că instituția Consiliului European nu poate garanta în prealabil natura automată a acestei proceduri. Partidul Popular European a ieșit în fruntea alegerilor, urmat de Partidul Socialiștilor Europeni. Cu toate acestea, niciunul dintre cei doi Spitzenkandidaten din aceste partide – Manfred Weber pentru PPE și Frans Timmermans pentru PSE – nu a obținut o majoritate în Consiliul European în favoarea lor. După trei zile de negocieri între lideri, Ursula Von der Leyen, din PPE, a fost propusă ca președinte al Comisiei de către Consiliul European și aleasă de Parlament.

La 31 ianuarie 2020, a intrat în vigoare decizia Regatului Unit de a părăsi Uniunea Europeană, ceea ce a modificat echilibrul intern al Parlamentului European. Numărul deputaților europeni a scăzut de la 751 la 705 după ce 73 de membri ai Regatului Unit au părăsit și 27 de locuri au fost redistribuite între statele membre.

SURSE:

• Salm, Christian, „European elections: A historical perspective”, în EPRS. June 2019;
• „The History of the European Parliament”, în La Fondation Robert Schuman;
• „Treaty on European Union (TEU) / Maastricht Treaty”, în The Parliament and the treaties;
• „Treaty of Lisbon”, op. cit.;
• „The path to European elections (1951-1979)”, în Europeana;
• Historical Archives, „Direct European Elections : The history of the right to vote”, în European Parliamentary Research Service (EPRS), May 19, 2014;
• Whitfield, Edward, „40th Anniversary of the 1976 Act on  Direct Elections to the European Parliament”, în EPRS, October 2015;
• Members’ Research Service, „Simone Veil, European political pioneer”, în EPRS, June 7, 2024.

SURSĂ FOTO: European Commission / European Parliament /DW

AUTORI: Ștefania T. COCOR / Ana A. UȚĂ