9 mai 1978 asasinarea lui Aldo Moro de către Brigăzile Roșii
Săptămâna aceasta, pe 9 mai, s-a comemorat în Italia, Ziua națională dedicată victimelor terorismului (Il giorno in memoria delle vittime del terrorismo e delle stragi).
Data simbolică de 9 mai face referire la două asasinate care au zguduit societatea italiană în deceniul 7 al secolului trecut. Aldo Moro, liderul Creștin Democrației italiene, fost președinte al Consiliului de Miniștri și ministru de externe, o figură de seamă a politicii postbelice, a fost răpit la Roma de organizația teroristă Brigăzile Roșii și asasinat după 55 de zile de captivitate, pe 9 mai 1978. În aceeași zi, la Cinsi, în Sicilia, Mafia îl ucidea pe Peppino Impastato, un tânăr jurnalist cunoscut pentru denunțurile sale împotriva organizației mafiote Cosa nostra.
O perioadă sumbră din istoria recentă a Italiei, cunoscută sub numele de “anni di piombo”( anii de plumb), un întreg deceniu 7 în care organizații teroriste de extremă stânga și cele neofasciste, de extremă dreapta, au ales atentatul ca armă politică, intenția fiind să distrugă prima Republică italiană, folosind această strategie a tensiunii. Atentatele politice în nord și acțiunile criminale ale Mafiei în sud au marcat anii ‘70 și ‘80 ai Italiei postbelice.
Cazul Moro este unul dintre cele mai cunoscute asasinate politice din istoria Italiei. Coagularea organizațiilor de extremă stângă s-a produs în timpul mișcărilor protestatare studențești din 1968, când o minoritate radicală a ales să accelereze cursul evenimentelor, recurgând la lupta armată și la terorismul urban.
În vara lui 1968, studenții au părăsit universitățile pentru a protesta în fața fabricilor, sprijinind mișcarea muncitorească care nu reușise să obțină mai mult din partea Partidului comunist italian, fiind respins acum de tinerii extremiști de stânga, acuzându-l că face parte din sistem și că reprezintă de fapt o așa-numită “opoziție integrată”.
Situația politică din Italia nu era cu mult diferită față de cea din Germania Federală: în anii ‘60 are loc în ambele state o deschidere către stânga politică, cabinetelor monocolore de dreapta, le iau locul formulele de centru-stânga. În Germania federală, începând cu 1966, Partidul Socialist Democrat fusese cooptat la guvernare, pentru ca din 1969, creștin-democrația germană să piardă alegerile, pentru prima dată după război și să iasă de la guvernare, lăsând locul unei coaliții conduse de social-democrații lui Willy Brandt. Trebuie spus că atâta vreme cât PSD și-a păstrat opoziția față de creștin-democrație a contribuit involutar la stabilitatea politică a Germaniei. În momentul în care a ajuns la putere, PSD și-a înstrăinat elementele stângii radicale și a deschis calea pentru grupările teroriste extra-parlamentare, cea mai cunoscută fiind gruparea Baader-Meinhof sau Facțiunea Armata Roșie.
În Italia, deschiderea către alianțele de centru-stânga, cu socialiștii, a fost favorizată de o serie de elemente atât de politică internă, cât și internațională: presiunea stângii și evitarea apropierii socialiștilor de comuniștii italieni care începuseră să se distanțeze de Moscova, moartea Papei Pius al XII în 1958, care reprezentase un obstacol în acest sens și noul pontifical al Papei Ioan al XXIII care intenționa să insiste asupra rolului spiritual și moral al creștinismului catolic decât pe vocația sa politică, o disponibilitate din partea creștin democraților, în frunte cu Aldo Moro, pentru realizarea acestei colaborări, și nu în ultimul rând, noua administrație americană a lui John F. Kennedy favorabilă unei astfel de formule politice.
Alianța de centru-stânga nu a fost atât de fructuoasă pe cât se anticipase, iar guvernul nu a reușit să impună o politică de reformare a Italiei. Promisiunile neîmplinite au avut consecinţe în masa studențească, şi prin 1967 au început primele etape ale mișcării protestatare. O sursă specială de nemulțumire era sistemul universitar, care avea mare nevoie de schimbare. Sistemul academic nu mai văzuse o reformă din 1923, chiar dacă numărul studenților crescuse de la 268.000 în 1960 la 450.000 în 1968, grație eliminării examenului de admitere și a numărului fix de locuri din universități. Acești studenți au intrat într-un sistem defectuos: profesorii adesea absenți, examene prea „subiective”, și aproape nicio bursă oferită de stat. Mulți studenții erau nevoiți să lucreze în timp ce urmau studiile universitare, iar numărul celor care finalizau studiile nu era așadar foarte mare. Nu trebuie uitate noile transformări sociale și culturale survenite în societățile vest-europene, vizibile în cadrul generației baby-boom, o cultură comună consumeristă și o ideologie marxistă care devine noua religie seculară a tinerilor. În fine, războiul din Vietnam, contestat pretutindeni, și care a reprezentat elementul catalizator al mobilizării politice.
Mișcarea studențească italiană, mai mult decât toate celelalte mișcări similare care au cuprins vestul Europei, s-a concentrat mai degrabă pe problemele muncitorilor, și mai cu seamă pe încercarea de a oferi clasei muncitoare o strategie revoluţionară, decât rezolvarea chestiunilor legate de mediul academic și viața studențească.
Aceste agitaţii de amploare, în cele din urmă aveau să ducă la marele sezon de greve care a zguduit profund Italia, în toamna lui 1969, cunoscută sub numele de “toamna fierbinte”. În urma grevelor, muncitorii au obținut o serie de creșteri și garanții salariale care au trezit dreapta neofascistă. Începea strategia tensiunii, o serie de atentate din partea extremei drepte, nemulțumită de consolidarea puterii muncitorilor (Il Movimento Politico Ordine Nuovo, fiind una dintre primele organizații teroriste de extremă dreapta).
Principala organizație clandestină de extremă stângă, Brigăzile Roșii, a luat naștere, așadar, în acest climat contestatar. Printre obiectivele sale, se numărau distrugerea statului constituțional prin forță, instauararea dictaturii proletariatului și a comunismului în Italia. Instrumentul preferat al teroriștilor era asasinatul politic. În fața acestor violențe, reacția stângii clasice comuniste a fost distanțarea, și pentru că o serie de lideri de sindicat erau printre țintele predilecte ale organizației teroriste. Mai mult, începând cu 1973, noul lider al comuniștilor italieni, Enrico Berlinguer, a lansat așa-numitul “compromis istoric”, între creștin-democrații și comuniști, și anume renunțarea la opoziția tradițională dintre cele două partide istorice și punerea stângii comuniste în slujba democrației italiene. Era începutul noii ideologii a euro-comunismului, un tip nou de comunism, independent de Uniunea Sovietică și care survine în acest moment de criză. Consecința a fost că în 1976, numărul simpatizanților comuniștilor italieni a crescut de la 9 milioane în 1972 la 12,6 milioane de cotizanți.
În iulie 1976, avem și primul experiment de colaborare dintre creștin-democrați și comuniști, un cabinet monocolor de Solidaritate Națională, condus de Giulio Adreotti și susținut de comuniști, și care au primit în schimb, conducerea unor agenții.
În 1978, s-a încercat extinderea acestei colaborări politice, cu o participare mai largă din partea comuniștilor, determinând reacția Brigăzilor Roșii. Pe 16 martie 1978, în ziua primei dezbateri din Parlament privind votul de încredere acordat noului guvern Andreotti, militanții Brigăzilor Roșii l-au răpit și ulterior, l-au asasinat pe Aldo Moro, considerat principalul arhitect al acestei formule politice care plasase PCI de partea guvernului. Premierul Andreotti a refuzat cererea răpitorilor de a elibera “deținuții politici” închiși de Statul italian și de a face astfel un schimb de prizonieri.
Pe 9 mai 1978, corpul neînsuflețit al lui Moro a fost găsit pe via Caetani, la Roma, în portbagajul unui Renault 4, parcat simbolic la o distanță egală de aproximativ 150 de metri de sediul național al Partidului Comunist Italian și de cel al Creștin Democrației. Fără sprijinul lui Aldo Moro, PCI și-a retras încredera politică oferită creștin-democraților, punându-se astfel capăt experimentului de colaborare. Berlinguer și PCI au mai încercat să propună o soluție de apropiere de tipul compromisului istoric, noului secretar al creștin-democraților Flaminio Piccoli, dar în zadar. Rezistența internă din cadrul creștin democraților față de Partidul Comunist a rămas considerabilă, socialiștii fiind cei care în deceniul 8 aveau să-i înlocuiască pe comuniști ca principali colaboratori.
