17 februarie 1992 Operațiunea Magistraturii italiene – Mani Pulite – de demascare a celor mai mari acte de corupție din istoria recentă a Italiei
Acum 30 de ani, pe 17 februarie 1992 avea să înceapă cea mai importantă investigație judiciară din istoria Italiei, așa-numita operațiune Mani Pulite, o anchetă de proporții care a bulversat întregul sistem politic italian postbelic, ducând la reconfigurarea întregii clase politice italiene.
Impactul mediatic și climatul de indignare publică care au urmat au fost de natură să ducă la prăbușirea Primei Republici și să deschidă o nouă etapă în istoria Italiei, în cadrul celei de-a doua Republici, pe măsură ce partidele istorice, precum Creștin Democrația sau Partidul Socialist Italian s-au dizolvat, fiind astfel înlocuite, în urma alegerilor legislative din 1994, cu partide nou formate sau formațiuni politice care, până atunci, se aflaseră în opoziție.
Chiar și fără o schimbare formală de regim, operațiunea Procuraturii Mani Pulite a generat o transformare profundă în sistemul de partide și a dus la înlocuirea și discreditarea unei părți a liderilor politici, personaje centrale ale istoriei recente, de la Bettino Craxi, la Gianni de Michelis sau Giulio Andreotti.
De la socialiști, la creștin democrați la foști comuniști, redenumiți acum Partidul Democrat al Stângii (Il Partito democratico della sinistra), sau la partidul secesionist anti-sistem din nordul bogat al țării, Lega Nord condus de Umberto Bossi, nimeni nu a fost cruțat. Zeci de miniștri, sute de consilieri, o întreagă clasă de antreprenori, inclusiv giganți din economie, precum Eni, Fiat, Enel, Olivetti sau grupul Fininvest au fost vizați de anchetele Procuraturii. Chiar și Garda de Finanțe (Guardia di Finanza) a fost implicată în scandalul de mită: 80 de funcționari arestați și peste 300 de antreprenori acuzați.
“Tangentopoli”, termen inventat de un jurnalist de la publicația la Repubblica– desemneză, așadar, dezvăluirea celor mai mari scandaluri de corupție cu bani publici din istoria recentă a Italiei care au ajuns la cunoștința publicului și care au arătat nivelul de compromitere a clasei politice, a mediului de afaceri, fără a fi uitate strânsele legături pe care mediul politic le avea cu Mafia.
Noul termen jurnalistic, intrat în memoria colectivă, a apărut în dimineața zilei de 22 aprilie 1992, în cotidianul la Repubblica, atunci când primii opt antreprenori, tocmai arestați, au ajuns în secția de poliție din via Moscova de la Milano, după dezvăluirile lui Mario Chiesa, directorul unei instituții de asistență socială milaneză, personaj numit politic la conducerea acesteia și socialist de carieră, prins în flagrant, pe 17 februarie, în timp ce tocmai băgase în buzunar 7 milioane de lire vechi (circa 6 mii de euro la valoarea de astăzi) de la o firmă de curățenie din Monza, care își “cumpăra” în acest fel un contract de prestări servicii cu instituția publică.Toți cei opt oameni de afaceri au mărturisit că au obținut contracte publice în Lombardia, plătind mită.
Pornit de la un caz banal de corupție, arestul lui Mario Chiesa a deschis cutia Pandorei în politica italiană: “la fiecare interogatoriu se prăbușea un zid care deschidea alte zece piste de investigație, iar fiecare pistă nouă deschidea, la rândul ei, alte zece” declara un anchetator, uimit de amploarea fenomenului.
În septembrie 1992, are loc și prima sinucidere: Sergio Moroni, deputat socialist, acuzat de luare de mită, se sinucide, după ce a trimis o scrisoare președintelui Camerei Deputaților, în care declara că a acționat în numele partidului său. Sergio Moroni, Gabriele Cagliari și Raul Gardini sunt cele mai cunoscute nume, dar se estimează că 43 de persoane, politicieni și oameni de afaceri, implicate în anchetele Tangentopoli și-au luat viața între 1992 și 1998.
Luni de zile Bettino Craxi s-a declarat nevinovat, iar interviul din 3 martie 1992, acordat televiziunii Tg 3 avea să intre în istorie: “în această afacere, din păcate, eu sunt una dintre victime,” (sic!) încercând să minimizeze incidentul, numindu-l pe Chiesa ca fiind “un necinstit care aruncă o umbră de îndoială asupra întregii imagini a partidului, alcătuit din oameni cinstiți.
În cele din urmă, liderul socialist avea să mărturisească, fără nicio ezitare: „Toate partidele au folosit finanțare ilegală. Provoc pe oricine să nege acest lucru” adăugând că din 1987 și până în 1990, Partidul Socialist Italian primise „contribuții” de 186 de miliarde de lire (160 de milioane de euro astăzi) din partea oamenilor de afaceri, în schimbul unor contracte publice. (https://www.rainews.it/speciali/manipulite2022)
La alegerile parlamentare din martie 1994, Partidul Socialist Italian și-a dat ultima suflare. Bettino Craxi, în urma pierderii imunității parlamentare a fugit în Franța, căutând azil politic. Neavând încredere în prietenul său, socialist ca și el, președintele François Mitterrand, a ajuns în cele din urmă în Tunisia, unde președintele Ben Ali avea să-i garanteze azil politic și protecție.
Valul de arestări și acuzațiile de mită au discreditat partidele tradiționale și au antrenat în cădere întregul sistem de combinații politice care definiseră politica italiană timp de două generații. Vidul de putere creat de scandalul uriaș de corupție, dizolvarea spectaculoasă, în numai doi ani, a celor cinci partide tradiționale care dominaseră politica italiană vreme de jumătate de secol și pe care se bazase prosperitatea postbelică, avea să fie ocupat de o formațiune politică, Forza Italia, condusă de un magnat din industria mass-media, Silvio Berlusconi, fost cântăreț într-un bar și care intrase în politică pentru a-și proteja imperiul mediatic. Printre altele, cabinetul Berlusconi a însemnat și venirea la guvernare, pentru prima dată după 1945, a unor miniștri neofasciști.
Puterea, perturbată vreme de doi ani de anchetele Procuraturii, s-a reorganizat rapid. Corupția nu a fost eradicată, ea înmulțindu-se în fiecare sector al vieții publice și specializându-se în noi tehnici, din ce în ce mai rezistente, la controalele Magistraturii. S-au impus noi mișcări politice de la Forza Italia la Lega Nord, apărute din cenușa tradiției postbelice creștin-democrate, socialiste sau comuniste. S-au introdus noi prevederi legale care în loc să facă procesele mai juste, au dus la desființarea a mii de anchete, ca urmare a prescrierii faptelor de corupție. Parchetul din Milano a actualizat statisticile proceselor din cadrul operațiunii Mani Pulite, timp de zece ani, până la 15 ianuarie 2002, când toate acuzațiile de mită formulate de Procuratură s-au prescris. Bilanțul final este de 1.233 condamnări pentru corupție, extorcare, finanțare ilicită oferită partidelor politice, adăugându-se alte 448 de pedepse, care nu sunt condamnări, nici măcar achitări ale celor implicați, ci prescrieri ale faptelor penale de corupție din cauza expirării termenelor maxime de pedeapsă, care în Italia sunt extrem de scurte.
1992-1994 a fost și o perioadă a speranței, a credinței că dezvăluirea unui asemenea fenomen de corupție trebuia să ducă la reînnoirea generațională și etică a vieții politice italiene. Dar a doua Republică italiană nu începea sub bune auspicii: abia ajuns la Palatul Chigi, Il Cavaliere decreta “Ajunge cu puterea excesivă a judecătorilor care amenință libertatea tuturor!”, fiind de data aceasta el însuși acuzat că ar fi corupt funcționari ai Gărzii de Finanțe, în cadrul controalelor efectuate la grupul Fininvest. Din eroi, magistrații aveau să fie atacați și calomniați de toată media controlată de Berlusconi, au fost acuzați că au sustras mărturii folosind tortura, că și-au eliminat adversarii politici pe cale juridică, fiind parte dintr-un proiect politic, au fost învinuiți pentru sinuciderile din timpul anchetelor. Însuși principalul anchetator din cadrul operațiunii, Antonio Di Pietro a fost trimis în judecată de 27 de ori și tot de atâtea ori avea să fie achitat.
Pornită la Milano, operațiunea Mani Pulite a cuprins întreaga Italie și a scos la iveală magnitudinea fenomenului corupției, rupând pentru o vreme, „pactul”încheiat între lumea politică și lumea afacerilor.
