BOOK REVIEW: Philip H. Gordon, Losing the Long Game: The False Promise of Regime Change in the Middle East, New York, St. Martin’s Press, 2020
Încă de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Statele Unite și-au propus să demită guvernele din Orientul Mijlociu, în state diverse precum Iran, Irak, Afganistan, Egipt, Libia sau Siria, scopul politicii americane fiind acela de a îndepărta de la putere liderii autoritari ai acestor state și de a începe transformarea sistemului politic.
Motivele SUA de a interveni au fost variate, de la combatarea comunismului și a terorismului, competiția cu rivalii geopolitici, prevenirea dezvoltării armelor de distrugere în masă și până la încercarea de a salva viețile civililor și de a promova democrația.
Metodele prin care Statele Unite au urmărit schimbarea regimului au fost, de asemenea, foarte variate, de la presiunea diplomatică, sponsorizarea unei lovituri de stat, până la invadarea și ocupația militară. Ce este comun, însă, tuturor aceste eforturi este că ele nu au reușit să-și atingă scopul final, ci au produs, în schimb, o serie de consecințe neintenționate și, de multe ori, dezastruoase.
Philip H. Gordon, asistent special al președintelui Barack Obama, coordonator al Casei Albe pentru Orientul Mijlociu în perioada 2013-2015 și secretar adjunct de stat pentru afaceri europene și eurasiatice în perioada 2009-2013, demonstrează în lucrarea sa, „Losing the Long Game: The False Promise of Regime Change in the Middle East” cum dorința de schimbare a regimului în Orientului Mijlociu a fost atât de tentantă pentru decidenții politici americani în ultimele decenii și de ce a părut întotdeauna să nu se finalizeze așa cum SUA își imaginase inițial.
Ilustrând șapte studii de caz, începând cu răsturnarea prim-ministrului iranian Mohammad Mosaddeq în 1953, invazia Irakului în 2003 și continuând cu opoziția recentă față de guvernarea lui Bashar al-Assad în Siria, Gordon demonstrează cât de repetate au fost încercările SUA de a acționa pentru schimbările de regim din Orientul Mijlociu și cum acestea nu au produs „niciun caz de succes clar, ci doar unele eșecuri catastrofale și costuri ridicate.” Având o experiență directă cu proiectarea politicii de schimbare a regimului din perioada în care era membru al adminstrației Obama, Gordon consideră că beneficiile eliminării unui regim ostil trebuie să fie echilibrate cu riscurile, costurile și consecințele punerii în aplicare unei asemenea acțiuni.
Aducând în atenție cum atât președinții republicani, cât și cei democrați cad în aceleași capcane când încearcă să forțeze schimbările politice asupra societăților din Orientul Mijlociu, lucrarea lui Philip Gordon evidențiază necesitatea unei schimbări în politica externă americană. Angajamentul diplomatic, investițiile economice și descurajarea fiind, astfel, soluții mai bune decât schimbarea regimului, chiar și Uniunea Sovietică cunoscând decăderea nu prin confruntări militare și sanțiuni economice, ci prin izolare pe termen lung, coroziune internă și realizarea de către liderii săi că viitorul său nu mai poate fi susținut.
AUTOR: Ștefania-Teodora COCOR
