BOOK REVIEW: Larry Wolff, Woodrow Wilson and the Reimagining of Eastern Europe, California, Stanford University Press, 2020
La Conferința de pace de la Paris din 1919, unde puterile aliate victorioase din Primul Război Mondial s-au întâlnit pentru a revizui harta Europei, influența președintelui Woodrow Wilson asupra remapării frontierelor a fost profundă. Impactul său asupra structurării politice moderne a Europei de Est a fost probabil cea mai durabilă moștenire internațională a acestuia: nici Cehoslovacia și nici Iugoslavia nu există astăzi, dar prezența lor geopolitică a persistat în secolul al XX-lea de la sfârșitul primei conflagrații mondiale până la încheierea Războiului Rece. Ele au fost create în mare parte datorită advocacy-ului lui Wilson și, în special, discursului său din „Fourteen Points” („Cele 14 puncte”), din ianuarie 1918, care se bazează în mare parte pe conceptul de autodeterminare națională.
„Woodrow Wilson and the Reimagining of Eastern Europe” al lui Wolff urmărește modul în care principiile președintelui s-au ciocnit cu realitatea „dezordonată” a frontierelor istorice și a rivalităților politice din Europa în perioada interbelică.
Credința lui Wilson în dreptul tuturor popoarelor de a-și decide propriul viitor s-a ciocnit cu implicarea sa în ceea ce el a descris ca „sculptarea unei bucăți din Polonia din partea Germaniei” și „rearanjarea diviziilor teritoriale ale statelor balcanice”.
Însă, el a conștientizat cu întârziere problema „minorităților naționale”, văzând că aspirațiile lor erau imposibil de conciliat cu cele ale comunităților majoritare. Sistemul statelor naționale din Europa de Est, care a apărut în mare parte datorită eforturilor lui Wilson, a persistat în cea mai mare parte a secolului al XX-lea.
Dar în acest proces, așa cum descrie Wolff, Wilson a descoperit că visul său ca toți să aibă acces la dreptate și autodeterminare era o fantezie abia durabilă.
AUTOR: Ana-Alexandra UȚĂ
